Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 – Pentru că tocmai pe dânsa o așteaptă întregul consiliu de administrație.
Sorin își coborî încet telefonul.
Și abia atunci, pentru prima dată în acea dimineață, se uită cu adevărat la femeia pe care tocmai o umilise.
Sorin și-a mutat privirea de la avocat la Margareta.
— Ce înseamnă că o așteaptă consiliul?
Andrei Petrescu nu s-a grăbit să răspundă. S-a apropiat de Margareta și i-a întins mâna.
— Doamnă Popescu, îmi pare rău că prima dumneavoastră vizită aici începe așa.
Sorin încremenise.
— Popescu? a repetat el.
Margareta și-a strâns geanta la piept.
— Da.
Avocatul s-a întors spre director.
— Domnule Marinescu, dânsa este Margareta Popescu, soția regretatului Tudor Popescu.
Culoarea dispăru încet din obrajii lui Sorin.
— Soția domnului Popescu…
— Văduva lui, îl corectă Margareta.
Andrei continuă:
— Și, după finalizarea succesiunii, acționarul majoritar al companiei.
Pentru câteva secunde nu se auzi nimic.
Sorin privi Opelul, apoi femeia pe care o insultase cu câteva minute înainte.
— Doamnă Popescu… eu nu știam.
Margareta îl privi calm.
— Asta am înțeles.
— A fost o neînțelegere. Locul acela este folosit de obicei de mine și am o ședință importantă…
— Și dacă eram o femeie venită la contabilitate? Sau o angajată? Sau cineva care greșise pur și simplu parcarea?
Sorin deschise gura, dar Margareta continuă:
— Mi-ați fi vorbit altfel?
Nu răspunse.
— Exact.
Andrei Petrescu făcu discret semn spre intrare.
— Consiliul este pregătit.
Margareta se uită o clipă spre clădire.
Cu zece minute în urmă își promisese că va intra, va semna ce avea de semnat și va pleca.
Acum nu mai voia să plece.
— Să mergem.
Sorin veni imediat după ei.
— Doamnă Popescu, aș vrea să discutăm înainte de ședință.
— Vom avea timp.
— Vreau doar să vă explic…
Margareta se opri.
— Domnule Marinescu, până acum câteva minute nu mi-ați permis să termin o singură propoziție. Cred că puteți aștepta până termin eu ce am de făcut.
Sorin tăcu.
În sala de ședințe, opt oameni o așteptau în jurul unei mese lungi.
Margareta îi cunoștea doar din fotografii și din documentele trimise de avocați. Unii lucraseră cu Tudor douăzeci de ani. Alții veniseră în ultimii ani.
Toți s-au ridicat când a intrat.
Gestul o tulbură.
Pentru o clipă, și-ar fi dorit ca Tudor să fie lângă ea.
Andrei trase scaunul de la capătul mesei.
— Doamnă Popescu.
Era locul soțului ei.
Margareta ezită.
Apoi se așeză.
Sorin ocupă unul dintre scaunele din partea opusă.
Nu mai semăna deloc cu bărbatul din parcare.
— Înainte să discutăm cifrele, începu Andrei, trebuie confirmată noua structură a acționariatului și mandatul conducerii.
Următoarea oră îi aduse Margaretei mai multe surprize decât ultimele șase luni.
Compania era profitabilă.
Dar cheltuielile administrative crescuseră puternic după ce Tudor se îmbolnăvise.
Mașini de serviciu mai scumpe.
Contracte de consultanță.
Prime acordate conducerii.
Margareta asculta și nota.
La un moment dat ridică privirea.
— SUV-ul din parcare este al companiei?
Sorin se foi pe scaun.
— Este mașină de serviciu.
— Cât a costat?
Directorul financiar îi spuse suma.
Margareta ridică sprâncenele.
— Tudor aprobase achiziția?
Tăcere.
— Nu, răspunse în cele din urmă directorul financiar. A fost achiziționată ulterior.
— La solicitarea cui?
Nimeni nu trebuia să răspundă.
Margareta se uită spre Sorin.
El își drese vocea.
— Este normal ca directorul executiv al unei companii de dimensiunea aceasta să aibă o mașină reprezentativă.
— Înțeleg.
Margareta întoarse pagina.
— Și aceste prime?
Sorin începea să devină iritat.
— Sunt chestiuni administrative care pot fi discutate separat.
— De ce separat?
— Pentru că astăzi trebuia să discutăm succesiunea, nu să transformăm ședința într-un audit al activității mele.
Margareta își lăsă pixul jos.
— Greșeala mea. Credeam că, dacă am moștenit compania, am voie să întreb pe ce se cheltuiesc banii ei.
Nimeni nu spuse nimic.
Sorin își schimbă tonul.
— Evident că aveți voie.
Ședința continuă.
Apoi Margareta observă un dosar subțire, separat de celelalte.
— Ce este acesta?
Directorul de resurse umane ezită.
— Situații interne.
— Ce fel de situații?
— Reclamații.
Sorin interveni imediat:
— Probleme minore. Nemulțumiri obișnuite.
Margareta deschise dosarul.
Nu era o singură reclamație.
Erau mai multe.
Angajați care susțineau că fuseseră umiliți în fața colegilor. O femeie care fusese amenințată cu concedierea după ce ceruse schimbarea programului pentru a-și îngriji mama bolnavă. Un șofer insultat pentru mașina personală cu care venise la serviciu. Un inginer căruia i se spusese că poate pleca dacă „nu înțelege cine comandă”.
Margareta ridică încet ochii.
Începea să recunoască omul din parcare.
— De când există plângerile acestea?
— De câteva luni, răspunse femeia de la resurse umane.
— Tudor știa?
— Unele sunt ulterioare perioadei în care domnul Popescu s-a retras din activitate.
— Iar celelalte?
Femeia ezită.
— Nu știu dacă au ajuns vreodată la el.
Margareta se întoarse spre Sorin.
— Dumneavoastră le-ați văzut?
— Conduc o companie cu sute de angajați. Nu pot mulțumi pe toată lumea.
— Nu v-am întrebat dacă i-ați mulțumit. V-am întrebat dacă ați văzut reclamațiile.
— Da.
— Și ce ați făcut?
— Mi-am făcut treaba.
Margareta închise dosarul.
În dimineața aceea, Sorin o judecase după un Opel vechi.
Acum Margareta avea în față dovada că nu fusese o izbucnire întâmplătoare.
Așa conducea.
Prin frică.
Prin umilință.
Prin convingerea că funcția îi dădea dreptul să decidă cine merită respect.
— Aș vrea zece minute pauză, spuse Margareta.
Sorin se ridică imediat.
— Perfect. Putem discuta între patru ochi.
— Nu cu dumneavoastră.
Margareta ieși împreună cu avocatul și cu doi membri ai consiliului.
— Pot să-l concediez? întrebă direct.
Andrei Petrescu o privi atent.
— Nu pentru că v-a insultat în parcare.
— Nici nu vreau.
Împinse dosarul cu reclamații spre el.
— Vreau o verificare completă. Contractul lui, reclamațiile, cheltuielile aprobate, primele, tot.
Unul dintre membrii consiliului aprobă.
— Ar fi trebuit făcută de mult.
Margareta îl privi.
— Atunci de ce n-ați făcut-o?
Bărbatul coborî ochii.
— După ce Tudor s-a îmbolnăvit, Sorin a preluat aproape toată puterea executivă. Oamenii au început să evite conflictele cu el.
Atunci Margareta înțelese.
Problema era mai mare decât un om arogant.
Era o companie care învățase să tacă.
Când au revenit în sală, Sorin părea să-și fi recăpătat siguranța.
— Putem continua?
— Da, răspunse Margareta. Dar cu o schimbare.
Se așeză în locul lui Tudor.
— Începând de astăzi, toate cheltuielile discreționare ale conducerii vor fi revizuite. De asemenea, vreau analizate toate reclamațiile angajaților din ultimii doi ani.
Sorin râse neîncrezător.
— Serios?
— Foarte.
— Doamnă Popescu, cu tot respectul, dumneavoastră nu cunoașteți această companie.
Margareta îl privi.
— Aveți dreptate.
Sorin păru surprins.
— De aceea voi învăța.
— O firmă de dimensiunea asta nu se conduce cu bune intenții.
— Nici lovind mașinile oamenilor și umilindu-i.
Câțiva membri ai consiliului își coborâră privirea.
Sorin înțelese.
— Deci despre asta este vorba.
— Nu. Incidentul din parcare doar m-a făcut să pun întrebări. Răspunsurile le-am găsit aici.
Verificarea care urma să dureze câteva zile s-a întins aproape trei săptămâni.
Margareta venea în fiecare dimineață cu același Opel.
Nu ocupa locul lui Sorin.
Parca printre angajați.
Vorbea cu oamenii din birouri, cu șoferii, cu personalul de curățenie și cu inginerii de pe șantiere.
Și auzea aceeași propoziție, spusă în forme diferite:
— De când domnul Popescu s-a îmbolnăvit, lucrurile s-au schimbat.
Raportul final confirma suficient.
Cheltuieli nejustificate, prime aprobate într-un cerc restrâns, reclamații ignorate și decizii manageriale care afectaseră mai multe echipe.
Nu era vorba despre furtul spectaculos pe care îl vezi în filme.
Era ceva mai simplu.
Sorin confundase compania cu propria lui curte.
Consiliul s-a reunit într-o vineri dimineață.
Margareta avea raportul în față.
Sorin intră ultimul.
— Presupun că știu despre ce este vorba.
— Atunci va fi o ședință scurtă, răspunse ea.
Avocatul prezentă concluziile.
Sorin încercă să se apere.
— Am ținut compania în picioare în cea mai grea perioadă!
— Și nimeni nu contestă munca făcută, spuse Margareta. Dar funcția nu cumpără dreptul de a-i trata pe ceilalți ca pe niște oameni inferiori.
— Mă concediați pentru o mașină?
Margareta clătină din cap.
— Nu.
Împinse raportul spre el.
— Mașina doar mi-a arătat unde să mă uit.
Sorin nu mai spuse nimic.
— Consiliul a aprobat încetarea mandatului dumneavoastră. Cu efect imediat.
El rămase câteva secunde în picioare.
Apoi își luă mapa.
Înainte să iasă, se opri.
— Dacă aș fi știut cine sunteți în dimineața aceea, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
Margareta îl privi.
— Tocmai acesta este motivul pentru care se întâmplă.
Sorin încruntă sprâncenele.
— Nu înțeleg.
— Nu trebuia să știți cine sunt ca să mă tratați cu respect.
Ușa se închise în urma lui.
Margareta rămase tăcută.
Nu simțea satisfacția pe care și-o imaginase.
Doar liniște.
Câteva luni mai târziu, compania arăta diferit.
Nu pentru că Margareta devenise peste noapte un director genial. Nici nu încercase.
Păstrase oamenii care știau meserie, adusese un director executiv cu experiență și ceruse un singur lucru: nimeni să nu fie atât de important încât să nu poată fi întrebat ce face.
Într-o dimineață, când cobora din Opel, un angajat tânăr o opri.
— Doamnă Popescu?
— Da?
Băiatul arătă spre mașină și zâmbi.
— Chiar nu vreți să vă luați alta?
Margareta privi Astra veche.
Tudor i-o cumpărase cu doisprezece ani în urmă.
Își amintea perfect ziua.
— Nu încă.
— Dar de ce?
Margareta zâmbi.
— Pentru că merge foarte bine. Și pentru că m-a ajutat să descopăr ceva important despre compania asta chiar din prima zi.
Băiatul n-a înțeles, dar a zâmbit și el.
Margareta intră în clădire.
De data aceasta nu mai tremura înainte să treacă de ușile de sticlă.
Tudor construise compania.
Ea nu putea și nici nu voia să devină el.
Dar putea să aibă grijă ca ceea ce lăsase în urmă să nu ajungă în mâinile unor oameni care confundau puterea cu dreptul de a-i umili pe ceilalți.
Iar Opelul pe care Sorin îl numise „căruță” rămase încă mult timp în parcarea firmei.
Nu pe locul directorului.
Ci exact acolo unde Margareta îl prefera.
Printre mașinile oamenilor care munceau pentru compania care acum îi aparținea.