Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu a ajuns-o din urmă înainte să iasă din apartamentul mamei lui.
— Ioana, stai! Nu pleca așa.
Ea s-a întors.
— Cum ai vrea să plec? După ce termin de strâns masa?
— Nu asta am vrut să spun.
— Știu foarte bine ce ai vrut să spui. Am auzit tot.
Mariana apăruse în spatele lui.
— Ioana, într-o căsnicie se spun multe la nervi. O femeie matură nu aruncă zece ani pentru câteva vorbe.
Ioana a privit-o.
— Nu dumneavoastră ați aruncat zece ani. Fiul dumneavoastră i-a transformat într-un plan de supraviețuire până își găsește serviciu.
— Nu mai dramatiza, a izbucnit Radu.
Ioana a zâmbit amar.
— Tocmai asta am făcut prea mult timp. Am făcut totul să pară mai puțin grav decât era.
Și a plecat.
În mașină, telefonul a început să sune aproape imediat.
Radu.
Apoi din nou.
Și din nou.
Nu i-a răspuns.
Când a ajuns acasă, pentru prima dată a privit apartamentul altfel. Rata, întreținerea, cumpărăturile, internetul, aproape toate cheltuielile treceau prin contul ei. În ultimul an, Radu contribuise foarte puțin.
Dar nu banii o dureau cel mai tare.
Își amintea serile în care îi spusese că își dorește un copil. Își amintea cum o lua de mână și îi spunea:
— O să avem. Doar să ne stabilizăm puțin.
Acum știa că fiecare amânare fusese intenționată.
Radu a ajuns după aproape o oră.
— În sfârșit putem vorbi?
— Vorbește.
— Ce ai auzit a sunat îngrozitor.
— Pentru că a fost îngrozitor.
— Mama m-a provocat.
— Mama ta te-a întrebat ce ai de gând să faci. Tu i-ai răspuns.
— Eram nervos.
— Ai fost foarte coerent pentru un om nervos.
Radu și-a lăsat cheile pe masă.
— Bine. Am avut îndoieli. Asta nu înseamnă că nu te iubesc.
— Ai spus că stai cu mine pentru că îți plătesc facturile.
— N-am spus exact…
— Radu.
A tăcut.
— Și copilul? a continuat Ioana. Asta vreau să aud. De câte ori mi-ai spus că trebuie să așteptăm pentru că nu avem suficienți bani?
— Nu eram pregătit.
— Nu pentru un copil. Pentru un copil cu mine.
Radu și-a coborât privirea.
Pentru Ioana, tăcerea aceea a fost ultimul răspuns de care avea nevoie.
S-a ridicat.
— Vreau să pleci.
El a privit-o neîncrezător.
— Poftim?
— Ai spus că nu poți pleca pentru că nu ai serviciu. Atunci îți ușurez eu decizia.
— Unde vrei să mă duc?
Întrebarea aproape că a făcut-o să râdă.
— La mama ta. Pare foarte preocupată de viitorul tău.
— Asta e și casa mea.
— Atunci vom rezolva totul legal. Dar în seara asta nu vreau să dorm lângă tine.
Radu și-a schimbat imediat tonul.
— Ioana, gândește-te. Avem aproape zece ani împreună.
— M-am gândit la ei tot drumul până aici.
— Și îi arunci pentru o conversație?
— Nu. Conversația doar mi-a arătat ce făceai cu ei.
Radu s-a apropiat.
— Dacă problema e copilul, facem un copil.
Ioana a rămas cu privirea asupra lui.
— Ce-ai spus?
— Dacă asta te-a făcut să crezi că nu te vreau… bine. Încercăm. De acum.
Atunci Ioana a înțeles cât de puțin o cunoștea.
— Cu o oră în urmă spuneai că un copil te-ar lega de mine. Acum vrei unul ca să nu te dau afară.
— Încerc să-mi salvez căsnicia!
— Nu. Încerci să-ți salvezi confortul.
Radu n-a mai avut ce spune.
În noaptea aceea a plecat la mama lui.
Primele săptămâni au fost grele.
Ioana se trezea dimineața și, din obișnuință, punea două căni pe masă. Uneori deschidea telefonul cu impulsul de a-i scrie să cumpere ceva în drum spre casă.
Apoi își amintea că nu mai exista „drumul spre casă” pentru amândoi.
Radu a încercat aproape toate variantele.
Flori.
Mesaje.
Promisiuni.
Într-o seară a așteptat-o în fața blocului.
— Mi-am găsit serviciu.
Ioana s-a oprit.
— Mă bucur.
— Atât?
— Ce vrei să spun?
— Că putem încerca din nou.
— Faptul că ți-ai găsit serviciu nu șterge ce s-a întâmplat.
— M-am schimbat.
— Au trecut trei săptămâni.
Radu a oftat.
— Toată lumea greșește.
— Da. Dar nu toate greșelile sunt accidente.
A trecut pe lângă el.
Divorțul a început fără scandalurile pe care Mariana le prezisese. Ioana nu voia răzbunare. Voia doar să termine o viață în care devenise utilă tuturor și importantă pentru prea puțini.
După despărțire, a început să rămână mai mult la firma unde lucra. Nu pentru a fugi de singurătate, ci pentru că, pentru prima dată după ani, avea energie pentru ea.
Întotdeauna îi plăcuse partea creativă a amenajărilor interioare. În loc să se limiteze la comenzile și facturile pe care le gestiona, a început să urmărească proiectele colegilor, să învețe programe de design și să urmeze un curs de specializare.
Prima propunere pe care a prezentat-o unui client a făcut-o cu mâinile reci.
Șeful ei a privit schițele.
— Tu ai făcut asta?
Ioana a crezut că urmează o critică.
— Da.
— Și de ce ai stat atâția ani numai pe partea administrativă?
Nu știa ce să răspundă.
Poate pentru că acasă exista mereu ceva mai urgent.
O factură.
O cumpărătură.
O problemă a lui Radu.
Pentru prima dată, timpul ei îi aparținea.
Un an mai târziu, Ioana lucra deja pe proiecte mici de amenajare.
Atunci l-a cunoscut mai bine pe Mihai.
Nu a apărut într-o zi ca să o salveze și nici nu i-a promis o viață perfectă. Era arhitect și colaborase de câteva ori cu firma. Se întâlniseră profesional luni întregi înainte să o invite la cafea.
Ioana l-a refuzat prima dată.
A doua oară, a acceptat.
Relația lor a crescut încet.
Mihai nu îi cerea să demonstreze nimic. Nu aștepta să fie întreținut, îngrijit sau salvat. Dacă gătea ea, el strângea masa. Dacă ea avea o zi grea, nu transforma oboseala ei într-o problemă despre el.
Lucruri mici.
Tocmai de aceea Ioanei i se păreau uriașe.
După aproape doi ani de la divorț, l-a întâlnit întâmplător pe Radu într-un centru comercial.
Era singur.
S-a oprit când a văzut-o.
— Ioana?
— Bună, Radu.
A privit-o câteva secunde.
— Arăți… foarte bine.
— Mulțumesc.
— Am auzit că ai schimbat postul.
— Da. Lucrez pe design acum.
— Mereu ai avut talent.
Ioana aproape că a zâmbit.
În zece ani de căsnicie nu-l auzise spunând asta niciodată.
— Tu ce mai faci?
— Lucrez. M-am mutat. Mă descurc.
A urmat o tăcere.
— Mama întreabă uneori de tine.
— Sper că este bine.
Radu și-a băgat mâinile în buzunare.
— M-am gândit mult la noi.
Ioana știa ce urma.
— Am fost un idiot.
Nu l-a contrazis.
— Credeam că am timp, a continuat el. Credeam că pot să-mi pun viața în ordine și apoi să decid ce vreau.
— Știu.
— Și acum?
— Acum ai decis?
Radu a privit-o.
— Dacă aș putea să dau timpul înapoi…
— Nu poți.
În acel moment, Mihai s-a apropiat cu două cafele în mână.
— Totul bine?
— Da, a spus Ioana. Radu, el este Mihai.
Cei doi s-au salutat.
Radu a înțeles fără alte explicații.
— Mă bucur pentru tine, a spus, deși vocea îi trăda regretul.
— Și eu sper să-ți fie bine.
Nu era ironie.
Chiar îi dorea asta.
Pentru că nu mai avea nevoie ca lui Radu să-i meargă rău pentru ca alegerea ei să pară corectă.
Câteva luni mai târziu, Ioana și Mihai stăteau într-o duminică dimineață la masă când el a întrebat-o:
— Te-ai gândit vreodată dacă mai vrei un copil?
Ioana a rămas tăcută.
Era întrebarea pe care, cândva, îi fusese teamă s-o mai rostească.
— Da, a spus. Dar nu vreau să fie ceva ce facem ca să ținem o relație împreună.
Mihai i-a luat mâna.
— Nici eu.
— Și dacă nu se întâmplă?
— Atunci tot vreau viața asta cu tine.
Ioana a simțit cum i se umezesc ochii.
Nu pentru că auzise o promisiune spectaculoasă.
Ci pentru că, pentru prima dată, un bărbat îi spunea că ea era alegerea, nu ceea ce putea face pentru el.
Mai târziu, când s-a gândit la seara aniversării Marianei, și-a dat seama cât de aproape fusese să continue ani întregi aceeași viață.
Dacă nu se întorcea după telefon, poate ar fi continuat să plătească facturile, să gătească pentru doi și să aștepte copilul pe care Radu nu intenționase niciodată să-l aibă cu ea.
Mult timp crezuse că cea mai dureroasă parte fusese conversația auzită pe ascuns.
Nu fusese.
Cea mai dureroasă fusese să înțeleagă că omul pentru care făcuse atât de multe o considera doar comodă.
Dar tocmai adevărul acela îi oferise ceva ce Radu nu plănuise niciodată să-i dea.
Șansa de a nu mai pierde niciun an așteptând să fie aleasă de un om care decisese deja să plece.