Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Adriana a tras dosarul spre ea și a început să răsfoiască paginile.
— Mihai, am nevoie de actul de proprietate.
— Nu-l am aici.
— Atunci spune-mi clar: casa este pe numele tău?
Mihai nu răspundea.
Cătălin s-a apropiat de masă.
— Te-a întrebat ceva.
— Situația e puțin mai complicată.
Elena aproape că a râs.
— Nu. Situația e foarte simplă. Casa nu este a lui.
Adriana și-a ridicat imediat privirea.
— Atunci cui îi aparține?
— Mie.
Cătălin s-a întors spre Mihai.
— Mi-ai spus că este proprietatea familiei.
— Este casa noastră, a încercat Mihai să explice.
— Nu asta te-am întrebat, a spus Elena. Casa a fost a bunicilor mei. Am moștenit-o înainte să ne căsătorim și este exclusiv pe numele meu. Tu n-ai avut niciodată dreptul să o vinzi, să o ipotechezi sau să o oferi garanție pentru afacerile tale.
Adriana a rămas câteva secunde cu mâna pe dosar.
— Dacă ceea ce spune doamna este corect, această garanție nu poate fi constituită de dumneavoastră fără drept asupra imobilului.
Cătălin nu mai avea nimic din relaxarea de câteva minute înainte.
— Mihai, tu mi-ai spus că ai rezolvat partea asta.
— Și o rezolv.
Elena s-a întors spre el.
— Cum?
— Vorbim noi doi.
— Vorbim acum.
Mihai și-a trecut mâna prin păr.
— Aveam nevoie de garanție ca să intru în proiect. Era singura variantă.
— Și ai ales casa mea.
— Casa noastră!
— Nu când ai semnat pe ascuns. Atunci a devenit brusc doar a ta.
Mihai a făcut un pas spre ea.
— N-am vrut să-ți spun până nu eram sigur că afacerea merge. Dacă îți spuneam de Cătălin, te opuneai din prima.
— Normal că mă opuneam! Acum cinci ani am plătit aproape doi ani pentru greșeala voastră.
— Tocmai de aceea voiam să recuperez ce am pierdut.
Elena l-a privit neîncrezătoare.
În sfârșit înțelegea.
Nu fusese constrâns.
Nu fusese păcălit.
Se întorsese singur.
— Deci pentru asta ai făcut-o?
— Afacerea asta poate produce foarte mulți bani.
— Și dacă nu produce?
Mihai n-a răspuns.
— Atunci ce se întâmpla cu casa?
— Nu s-ar fi ajuns acolo.
— Așa spuneai și acum cinci ani.
Cătălin a lovit ușor dosarul cu degetele.
— Problemele voastre de familie nu mă interesează. Pe mine mă interesează că mi-ai prezentat o garanție pe care s-ar putea să nu o poți constitui.
— Dă-mi câteva zile, a spus Mihai.
— Pentru ce?
Privirea lui Mihai s-a dus spre Elena.
Și atunci ea a înțeles ce spera.
— Nu.
— Elena, nici măcar nu știi ce voiam să spun.
— Ba da. Vrei să semnez eu.
Tăcerea lui a confirmat-o.
— Ascultă-mă cinci minute. Dacă vezi cifrele…
— Nu vreau să văd cifrele.
— Putem câștiga suficient cât să…
— Nu este despre bani!
Vocea Elenei s-a ridicat pentru prima dată.
Toți au tăcut.
— Acum cinci ani am stat lângă tine când ne sunau creditorii. Am renunțat la economii ca să acoperim ce făcuseși. Am suportat luni întregi în care nu știam dacă vom putea plăti toate facturile. Și singurul lucru pe care ți l-am cerut a fost să nu mai faci niciodată afaceri cu omul acesta.
Mihai și-a coborât ochii.
— Știu.
— Nu, Mihai. Dacă știai, nu eram astăzi aici.
Adriana și-a strâns documentele.
— Din punctul meu de vedere, discuția contractuală se oprește până când situația proprietății este clarificată.
— Este foarte clară, a spus Elena. Nu semnez nimic.
Cătălin și-a luat cheile de pe masă.
— Atunci nu mai avem ce discuta aici.
S-a uitat spre Mihai.
— Noi doi, în schimb, avem foarte multe de discutat.
Pentru prima dată, Elena a văzut teamă adevărată pe chipul soțului.
— Cătălin, stai puțin…
— Mi-ai spus că proprietatea poate garanta partea ta din investiție. Am venit aici tocmai pentru asta. Dacă ai mințit, problema este între noi.
Elena s-a uitat la bărbatul pe care, până în acea zi, îl considerase principalul pericol.
Și a înțeles ceva neașteptat.
Cătălin nu intrase în casa lor și nu-l obligase pe Mihai să semneze.
Mihai îl chemase.
Mihai ascunsese întâlnirile.
Mihai oferise casa.
Adevărata problemă stătea la câțiva pași de ea.
Cătălin și Adriana au plecat.
Când poarta s-a închis, Mihai a rămas lângă masă.
— Elena, am făcut o prostie.
— Nu. O prostie faci într-o secundă. Tu ai avut nevoie de întâlniri, telefoane, documente și minciuni. Ai avut destul timp să te oprești.
— Am vrut să fac ceva pentru noi.
— Nu mai folosi „noi”.
Mihai a ridicat capul.
— Ce vrei să spui?
— Când ai decis să intri din nou în afacerea asta, n-a existat „noi”. Când m-ai mințit că vii aici să lucrezi, n-a existat „noi”. Când ai oferit casa bunicilor mei drept garanție, tot singur ai decis.
— Nu voiam să te rănesc.
— Voiai doar să nu aflu.
Replica l-a redus la tăcere.
Elena s-a uitat spre grătarul încă aprins, spre paharele de pe masă și spre dosarul pe care Mihai crezuse că îl poate semna fără ca ea să știe.
Venise acolo cu gândul să-i facă o surpriză.
Acum nu mai știa dacă putea să se întoarcă acasă în aceeași mașină cu el.
— Strânge-ți lucrurile.
Mihai a tresărit.
— Elena…
— Vreau să pleci.
— De aici?
— De aici și, pentru moment, și din apartament.
— După doisprezece ani mă dai afară pentru o greșeală?
Elena l-a privit lung.
— După doisprezece ani încă îi spui „o greșeală”.
Mihai a încercat să se apropie.
— Putem repara.
— Ce anume? Contractul? Datoriile? Sau faptul că te-am crezut când mi-ai promis că nu vei mai face asta niciodată?
— Te iubesc.
Elena a simțit durerea acelor cuvinte, dar nu s-a răzgândit.
— Poate. Dar iubirea fără încredere nu-mi mai este suficientă.
Mihai a intrat în casă.
După câteva minute s-a întors cu geanta pe care o adusese pentru weekend.
La poartă s-a oprit.
— O să te sun mâine.
— Nu. Mâine eu sun un avocat. După aceea vom vorbi.
A plecat.
Elena a rămas singură.
În aceeași seară și-a sunat avocatul și i-a trimis toate informațiile pe care le avea. A vrut să știe dacă Mihai făcuse și alte angajamente în numele familiei și ce trebuia să facă pentru a-și proteja bunurile.
În zilele următoare au ieșit la iveală și alte lucruri.
Mihai se întâlnea cu Cătălin de aproape trei luni.
Îi spusese Elenei că rămâne peste program când, de fapt, mergea la întâlniri. Mutase și o parte din economiile lui personale în proiect.
Casa fusese doar ultimul pas.
Când Elena l-a confruntat din nou, Mihai nu a mai încercat să nege.
— Voiam să recuperez banii pierduți atunci.
— Cinci ani ai încercat să recuperezi bani, i-a spus ea. Și era să pierzi exact lucrul pe care banii nu-l puteau cumpăra înapoi.
— Căsnicia noastră?
Elena a tăcut.
— Încrederea mea.
Nu au divorțat în ziua aceea și nici în săptămâna următoare.
Elena nu voia să ia o decizie de doisprezece ani într-o după-amiază de furie.
Dar nici nu l-a primit înapoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mihai a stat o perioadă la fratele lui. A ieșit complet din afacerea cu Cătălin și a trebuit să suporte singur pierderea banilor pe care îi investise.
Elena nu a plătit de data aceasta nimic pentru el.
— Acum cinci ani te-am salvat, i-a spus. Poate tocmai asta a fost greșeala mea. N-ai simțit niciodată până la capăt prețul propriilor alegeri.
Mihai nu a protestat.
Pentru prima dată, consecințele erau ale lui.
Câteva luni mai târziu, încă încercau să afle dacă mai exista ceva de salvat între ei. Nu prin promisiuni și nici prin declarații spectaculoase, ci prin lucruri mult mai grele: adevăr, transparență și timp.
Într-o sâmbătă, Elena s-a întors singură la casa de la țară.
A aprins grătarul și s-a așezat pe terasă.
Privirea i-a căzut spre poarta prin care intrase în acea după-amiază cu o sacoșă în mână, convinsă că urma să-i facă soțului ei o surpriză.
Casa era încă acolo.
Exact cum o lăsaseră bunicii ei.
Mihai fusese atât de sigur că o putea folosi pentru a-și salva noua afacere, încât nu se gândise nicio clipă că tocmai casa aceea avea să-i distrugă minciuna.
Elena nu știa încă dacă mariajul lor avea să supraviețuiască.
Știa însă un lucru.
Cu cinci ani înainte îl salvase pe Mihai de consecințele propriilor alegeri.
De data aceasta, nu avea să mai facă asta.