Partea a 2-a – Continuarea poveștii. În prag stătea un băiețel de vreo șapte ani, slab, cu părul ciufulit și un pulover puțin prea mare pentru el.
— Ana! Ai adus și mere?
Fata a zâmbit și i-a întins punga.
— Două. Dar unul îl păstrezi pentru mâine.
Băiețelul a luat-o cu ambele mâini, de parcă primise un cadou.
— Mama, a venit Ana!
Daria rămăsese nemișcată pe palier.
Din apartament a apărut o femeie de aproximativ treizeci și cinci de ani, sprijinindu-se în cârje. Unul dintre picioare îi era imobilizat. Când a văzut mâncarea din mâinile copilului, femeia și-a coborât privirea.
— Ana, ți-am spus că nu trebuie să faci asta în fiecare zi.
— Știu, doamna Cristina.
— Și părinții tăi ce spun?
Ana a ezitat.
— Ei cred că îmi mănânc prânzul la școală.
Femeia a oftat.
— Nu vreau să ai probleme din cauza noastră.
— N-am probleme.
— Ana…
— Oricum sunt lucruri pe care eu nu le mănânc. Mai bine ajung la Matei decât să fie aruncate.
Băiețelul deschisese deja caserola.
— E chiftea!
Bucuria lui era atât de sinceră, încât Daria a simțit cum i se strânge stomacul.
Cu numai câteva zile înainte râsese împreună cu ceilalți:
„N-ai ce mânca acasă?”
Acum privea un copil fericit pentru o chiftea și două mere.
A făcut involuntar un pas înapoi.
Talpa i-a scârțâit pe pardoseală.
Ana s-a întors.
Când a văzut-o, chipul i s-a schimbat.
— Daria?
Femeia din ușă și-a strâns halatul în jurul corpului.
— Cine este?
— O colegă.
Ana a ieșit pe palier și a tras ușa aproape complet după ea.
— M-ai urmărit?
Daria nu știa ce să spună.
— Voiam să aflu…
— Ce? Dacă vând mâncarea? Dacă ai avut dreptate când ai spus că suntem săraci?
— Ana, eu…
— Ai aflat. Acum pleacă.
Daria și-a coborât ochii.
— Cine sunt?
Ana a tăcut câteva secunde.
— Doamna Cristina locuiește aici cu Matei. Lucrează la o brutărie, dar acum câteva săptămâni și-a rupt piciorul. N-are pe nimeni în oraș care s-o ajute, iar până își rezolvă situația cu banii se descurcă foarte greu.
— Și tu ai aflat cum?
— Am întâlnit-o într-o seară pe scară. Matei era cu ea. Am înțeles că nu mâncaseră aproape nimic în ziua aceea.
Daria s-a uitat spre ușă.
— De atunci le aduci mâncare?
— Da.
— În fiecare zi?
— Când pot.
— De ce n-ai spus nimănui?
Ana a devenit serioasă.
— Pentru că doamna Cristina nu este o poveste pe care s-o spun prin școală. Și nici Matei nu trebuie să afle că o clasă întreagă discută despre ce au sau nu au ei în frigider.
Daria a simțit cum îi ard obrajii.
În sfârșit înțelegea de ce Ana refuzase să răspundă.
Nu îi fusese rușine cu propria familie.
Protejase demnitatea alteia.
— Îmi pare rău, a spus Daria.
Ana a ridicat din umeri.
— Bine.
— Nu. Chiar îmi pare rău. Eu am început multe dintre glume.
— Știu.
Asta a durut mai tare decât dacă Ana ar fi certat-o.
A doua zi, la cantină, Daria s-a așezat lângă ea.
Ana a ridicat surprinsă privirea.
Daria avea în mână un iaurt nedesfăcut și un măr.
— Pe astea le pot pune?
— Unde?
— Știi tu unde.
Ana s-a uitat la ea câteva secunde.
— Nu vreau să spui nimănui despre Matei.
— Nu spun.
— Nici despre mama lui.
— Promit.
Daria a pus mărul și iaurtul lângă caserola Anei.
Rareș, aflat peste masă, le-a observat.
— Acum sunteți două? Ce faceți cu atâta mâncare?
Daria s-a întors spre el.
— Nimic care să te privească.
— Dar tu erai cea care…
— Știu ce eram.
Rareș a rămas fără replică.
Lucrurile ar fi putut continua așa dacă doamna Popescu n-ar fi observat că Ana încă pleca din cantină cu mâncare.
În acea după-amiază a chemat-o din nou.
— Ana, mi-ai promis că nu mai faci asta pe ascuns.
Fata și-a coborât privirea.
— Știu.
— Atunci spune-mi ce se întâmplă.
Ana a refuzat din nou să dea numele familiei.
— Nu vreau să-i fac de rușine.
Profesoara a privit-o atent.
— Să ceri ajutor când treci printr-o perioadă grea nu este o rușine. Dar înțeleg de ce nu vrei să vorbești fără acordul lor.
Atunci s-a auzit o bătaie în ușă.
Daria intră.
— Doamna profesoară, pot să spun ceva?
Ana s-a întors imediat spre ea.
— Ai promis!
— Nu spun cine sunt.
Daria s-a apropiat.
— Dar Ana spune adevărul. Eu am văzut. Mâncarea ajunge la cineva care chiar are nevoie. Și n-a luat nimic de la alți copii. Doar ce era al ei sau rămânea neatins.
Profesoara le-a privit pe amândouă.
— Atunci problema nu este dacă intenția Anei este bună. Este cum putem ajuta fără ca ea să fie nevoită să ascundă mâncare în ghiozdan.
A doua zi, doamna Popescu a discutat cu directorul.
Ana a fost chemată și ea.
Se aștepta la o mustrare.
În schimb, directorul i-a spus:
— Nu putem permite elevilor să transporte după bunul plac mâncare gătită din cantină. Sunt reguli pe care trebuie să le respectăm.
Ana și-a strâns mâinile.
— Am înțeles.
— N-am terminat.
Fata a ridicat privirea.
— Faptul că există reguli nu înseamnă că aruncăm mâncarea bună și ne prefacem că nu există oameni care au nevoie de ea.
Directorul propunea să discute cu firma care administra cantina și să vadă ce produse sigure, neatinse și ambalate puteau fi redistribuite legal. Pentru familia pe care Ana o ajuta, școala putea găsi o soluție separată, discretă, cu acordul mamei.
— Dar nu vreau să știe toată școala cine sunt, a spus Ana.
— Nici eu.
Pentru prima dată, Ana a simțit că un adult o înțelegea fără să-i ceară să transforme necazul altcuiva într-un spectacol.
Câteva zile mai târziu, doamna Cristina a acceptat ajutorul.
Cu greu.
— Numai până mă pun din nou pe picioare, i-a spus profesoarei.
— Exact atât cât aveți nevoie.
În clasă, nimeni nu știa cine era familia.
Dar știau acum că Ana nu dusese mâncarea acasă pentru ea.
Când Rareș a aflat adevărul, fără detalii, a venit la banca ei.
— Deci chiar ajutai pe cineva?
— Da.
Băiatul și-a frecat ceafa.
— Am fost cam prost.
Ana a zâmbit.
— Cam.
— Unchiul meu are un magazin alimentar. Uneori îi rămân produse ambalate aproape de termen. Pot să-l întreb dacă există ceva ce poate dona legal.
Ana l-a privit surprinsă.
— Întreabă.
Daria a venit din spate.
— Și eu vreau să ajut.
— Tu deja ajuți, i-a spus Ana.
— Nu suficient.
În următoarele săptămâni, ceea ce începuse cu o caserolă ascunsă într-un ghiozdan a crescut încet.
Nu spectaculos.
Nu peste noapte.
Școala a pus la punct, împreună cu părinții și câțiva comercianți locali, o mică acțiune prin care puteau fi donate alimente ambalate și produse neperisabile. Familiile care aveau nevoie de ele puteau cere ajutor confidențial.
Ana nu a vrut ca proiectul să-i poarte numele.
— N-am făcut nimic special.
Doamna Popescu a zâmbit.
— Tocmai asta este partea specială. Ai făcut ceva când nimeni nu se uita.
Cel mai mult se schimbase însă clasa.
Glumele dispăruseră.
Într-o zi, Ana a ajuns la cantină ceva mai târziu. Când s-a așezat, Rareș a împins spre ea o cutie mică.
— Ce-i asta?
— Două batoane cu cereale. Sunt sigilate. Nu le vreau.
— Și?
— Și m-am gândit că poate le vrea altcineva.
Ana a zâmbit.
Daria a pus lângă ele un pachet nedesfăcut de biscuiți.
— Și astea.
— Nu trebuie să adunați orice, le-a spus Ana.
Rareș a ridicat din sprâncene.
— Știu. Acum avem reguli. Am fost instruit.
Au râs.
Două luni mai târziu, Ana a mers din nou la apartamentul doamnei Cristina.
De data aceasta nu avea mâncare în ghiozdan.
Când ușa s-a deschis, femeia nu mai avea cârje.
— Intră puțin.
— Nu pot, mă așteaptă mama.
— Atunci stai o secundă.
Matei a apărut din cameră și i-a întins o foaie împăturită.
— Pentru tine.
Ana a deschis-o.
Era un desen făcut cu creioane colorate. O fată cu un ghiozdan uriaș stătea lângă un băiețel, iar între ei era desenată o masă plină cu mere, pâine și farfurii.
Sus, cu litere mari și strâmbe, Matei scrisese:
„MULȚUMESC, ANA.”
Fata a rămas câteva secunde privind desenul.
— Mama s-a întors la serviciu, a spus băiețelul mândru.
Cristina a zâmbit.
— De săptămâna trecută. Ne descurcăm din nou.
— Mă bucur.
— Ana…
Femeia s-a apropiat.
— În perioada aceea nu mâncarea a fost lucrul de care aveam cea mai mare nevoie.
Ana a privit-o nedumerită.
— Atunci ce?
— Să știu că cineva observase că ne era greu și nu ne judeca pentru asta.
A îmbrățișat-o.
În dimineața următoare, la cantină, Ana și-a mâncat pentru prima dată după multe săptămâni tot prânzul.
Rareș a observat imediat.
— Stai puțin. Azi nu mai pleacă nimic în ghiozdan?
Ana a zâmbit.
— Nu mai este nevoie.
Daria, aflată lângă ei, a ridicat un măr.
— Pentru familia ta?
— Nu.
— Atunci pentru cine?
Daria s-a uitat spre cutia de donații pe care școala o instalase între timp.
— Pentru cineva care are nevoie de el mai mult decât mine.
Și a pus mărul acolo.
Ana n-a spus nimic.
Cu doar câteva luni înainte, aceeași fată râdea când o vedea ascunzând mâncare în ghiozdan.
Acum înțelesese singură.
Iar pentru Ana, acela a fost cel mai frumos final pe care îl putea avea povestea unei chiftele pe care refuzase s-o lase să ajungă la gunoi.