Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la el.
— Ai început o cerere de credit fără să-mi spui?
— N-am semnat nimic.
— Dar ai început-o.
— Pentru că știam ce o să spui.
— Atunci de ce mai suntem căsătoriți, Cătălin?
Și-a închis laptopul.
— Nu dramatiza.
— Avem restanțe la creditul apartamentului și tu vrei să mai faci unul.
— Vreau să-mi scot familia de aici.
— Familia ta tocmai încearcă să iasă din datorii.
— Eu nu pot să trăiesc așa.
Din sufragerie nu se mai auzea televizorul.
Știam că mama auzise.
Cătălin și-a coborât vocea.
— Azi mi-a spus iar să nu las prosopul în baie. Ieri m-a întrebat de ce am venit la zece. Alaltăieri a intrat peste noi fără să bată.
— Știu. Și i-am spus că trebuie să bată.
— Nu vreau să-i cer voie unei femei de 64 de ani să trăiesc.
Atunci mama a apărut în ușă.
— N-ai nevoie de voie.
Cătălin s-a întors.
— Nu vorbeam cu dumneavoastră.
— Dar vorbeai despre mine.
— Mamă, te rog.
— Nu, Mariana. Dacă are ceva de spus, să spună.
Cătălin s-a ridicat.
— Bine. Mă simt ca un musafir tolerat în fiecare zi.
Mama și-a încrucișat brațele.
— Și eu mă simt uneori ca o străină în propria casă.
— Exact.
— Dar v-am primit pentru că aveți nevoie de ajutor.
— Nu vreau ajutorul dumneavoastră!
— Cătălin!
Mara era în sufragerie.
Am închis ușa bucătăriei înainte să continuăm.
Mama s-a uitat la el.
— Atunci pleacă. Nu te ține nimeni aici.
— Mamă!
— Ce? Vrea să plece, să plece. Dar să nu ia copilul și pe tine într-un alt credit doar ca să demonstreze ceva.
Cătălin a încremenit.
— Nu aveți dreptul să decideți ce fac eu cu familia mea.
— Corect, am spus eu.
Amândoi s-au uitat spre mine.
— Mama nu decide.
M-am întors spre ea.
— Și trebuie să încetezi să intri peste noi, să-i verifici programul și să comentezi fiecare lucru pe care îl face.
Mama a deschis gura, apoi a închis-o.
M-am întors spre Cătălin.
— Dar nici tu nu decizi singur să mai bagi familia într-o datorie.
— Mariana, chiria aia e suportabilă.
— Cu ce bani?
— O să muncesc mai mult.
— Ai deja programul pe care îl ai.
— Găsesc altceva.
— Și până găsești?
— Ne descurcăm.
— Nu.
A fost prima dată când i-am spus atât de simplu.
Cătălin m-a privit lung.
— Ce înseamnă “nu”?
— Înseamnă că nu semnez nimic. Nu garantez nimic. Nu iau niciun credit. Nu scot copilul de aici ca să ne mutăm într-o garsonieră pe care n-o putem plăti.
— Deci rămâi aici cu mama ta?
— Rămân aici cu Mara până ne permitem să plecăm fără să facem o altă gaură.
— Și eu?
— Tu hotărăști dacă vrei să fii cu noi sau dacă vrei doar să nu fii aici.
A luat geaca și a plecat.
Mama a vrut să spună ceva.
— Nu, mamă. Acum nu.
În noaptea aceea Cătălin n-a venit acasă.
Nici în următoarea.
A dormit la un coleg.
În a doua seară mi-a trimis un mesaj:
“Nu am trimis cererea.”
N-am răspuns imediat.
Când s-a întors, mama era în sufragerie cu Mara.
Cătălin și-a lăsat geanta jos și mi-a spus:
— Nu pot să promit că o să-mi placă aici.
— Nici mie nu-mi place.
— Și nu vreau să fiu tratat ca un copil.
— Atunci stabilim niște reguli pentru toți.
De data asta am făcut-o concret.
Mama nu mai intra în camera noastră fără să bată și nu-i mai comenta lui Cătălin programul sau fiecare cheltuială.
Noi contribuíamos lunar cu o sumă fixă la întreținere și mâncare.
Cătălin a renunțat la noul împrumut.
Banii pe care i-am fi dat pe încă o rată au început să meargă către restanțele pe care le aveam deja.
Nu s-au transformat peste noapte în prieteni.
Mama și Cătălin încă se contraziceau.
Uneori el ieșea din cameră ca să nu răspundă.
Alteori mama venea la mine să-mi spună ce o deranjase și îi aminteam că nu mai eram copilul ei care locuia singur în camera de la capătul holului.
După câteva luni, situația noastră financiară începuse să se stabilizeze.
Cătălin găsise din nou mai multe curse, iar eu nu mai deschideam fiecare mesaj de la bancă așteptându-mă la dezastru.
Nu ne-am mutat imediat.
Și nici căsnicia noastră nu s-a terminat.
Am rămas împreună.
Dar i-am spus clar lui Cătălin că există un lucru pe care nu-l voi mai face niciodată:
nu voi semna o nouă datorie doar pentru ca lui să-i fie mai puțin rușine de cea veche.
Când vom pleca din casa mamei, vom pleca pentru că ne permitem.
Nu pentru că orgoliul unuia dintre noi nu mai încape în apartament.