Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am desfăcut plicul.
Înăuntru era o singură foaie.
“Diana,
dacă citești asta, înseamnă că ai ținut promisiunea.
Cheia nu este pentru acvariu.
Du-te la locul în care te luam vara când erai mică. Restul este acolo.
Tata.”
Am citit de două ori.
Știam exact despre ce loc vorbea.
În copilărie, tata mă lua uneori cu el la Constanța. La marginea orașului exista o casă mică în care locuise un coleg de-al lui și unde tata își păstrase ani întregi cărți și materiale din perioada în care lucrase în cercetare.
Credeam că fusese vândută.
A doua zi am mers acolo.
Cheia din acvariu a deschis ușa.
Casa era mică: două camere, o bucătărie și o curte din care se simțea mirosul mării.
Pe masa din sufragerie mă aștepta încă un plic.
De data asta tata îmi explicase tot.
Cumpărase casa cu câțiva ani înainte și o trecuse pe numele meu.
Nu-mi spusese.
Separat, pusese deoparte economii și bani proveniți din activitatea lui profesională.
Nu erau milioane.
Erau însă peste 400.000 de lei.
Și aceștia fuseseră pregătiți pentru mine înainte de moartea lui.
Am stat mult timp pe un scaun, cu scrisoarea în mâini.
Cel mai greu de citit nu era suma.
Era ultima parte.
“Robert a vorbit mereu cu mine despre ce va rămâne după mine.
Tu ai fost cea care a rămas lângă mine când nu mai puteam să-ți ofer nimic.
N-am vrut ca după moartea mea să vă pun să vă luptați pentru aceleași lucruri.
Casa mare și bunurile din testament merg la Robert.
Locul acesta și economiile pe care le-am pregătit separat sunt pentru tine.
Iar acvariul trebuia doar să ajungă la persoana care mi-a promis că va avea grijă de el.”
Am plâns atunci.
Nu pentru bani.
Ci pentru că tata observase.
Robert a aflat după câteva zile.
Nu știu de la cine.
M-a sunat de trei ori, apoi a venit direct la mine.
— E adevărat?
— Ce?
— Casa din Constanța.
Am tăcut.
— Și banii.
— Da.
— Câți?
— Robert…
— Câți, Diana?
I-am spus.
Fața i s-a schimbat.
— Deci bătrânul a ascuns bani de mine.
— Nu i-a ascuns de tine. Erau ai lui.
— Sunt fiul lui.
— Ești fiul soției lui. Te-a crescut și te-a trecut în testament. Ai primit casa și cea mai mare parte din bunurile de acolo.
— Și tu ai stat lângă el în ultimul an.
Am înțeles imediat unde ducea discuția.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că tu erai acolo în fiecare zi. Tu îi dădeai medicamentele. Tu îl duceai la doctor. Tu aveai acces la tot.
— Și?
— Și acum aflu că, exact în perioada aia, apar o casă și sute de mii de lei pe numele tău.
M-am ridicat.
— Ai grijă ce spui.
— De ce? Te deranjează?
— Mă deranjează că încerci să transformi ultimul an din viața lui într-o escrocherie doar pentru că ai aflat că nu ți-a lăsat absolut tot.
Robert a început să se plimbe prin cameră.
— Vreau să văd actele.
— Nu.
S-a oprit.
— Sunt și eu moștenitor.
— Pentru bunurile din testament, da.
— O să verific dacă tot ce ai primit tu a fost făcut legal.
— Verifică.
Nu se așteptase la răspunsul acela.
— Și dacă aflu că l-ai influențat?
— Atunci faci ce crezi că trebuie să faci.
— Crezi că poți să iei sute de mii și o casă și eu să tac?
— Tu ai plecat de la citirea testamentului cu casa în care am crescut amândoi și cu cea mai mare parte a banilor despre care știai. Atunci ți s-a părut foarte corect.
— Pentru că asta scria în testament!
— Exact.
— Asta e diferit.
— De ce?
Robert n-a răspuns.
A plecat furios.
În săptămânile următoare a cerut informații și a amenințat că va contesta tot ce putea contesta.
Eu n-am încercat să-l conving de nimic și nici nu i-am oferit o parte din ceea ce tata pregătise pentru mine doar ca să păstrăm aparența unei relații pe care, în realitate, nu o avuseserăm niciodată.
Actele arătau că proprietatea și banii fuseseră pregătiți de tata înainte de ultimele luni ale bolii lui.
Conflictul dintre mine și Robert nu s-a reparat.
El a păstrat casa și bunurile pe care le primise.
Eu am păstrat casa din Constanța, economiile și acvariul.
După câteva luni am amenajat casa fără s-o transform în ceva luxos.
În sufragerie am lăsat un perete întreg liber.
Acolo am pus acvariul.
Într-o seară, după ce totul fusese instalat, am stins lumina din cameră și am rămas doar cu lumina apei și a peștilor.
Atunci mi-am amintit ultima promisiune pe care i-o făcusem tatei.
Acvariul era încă acolo.
Robert și cu mine nu ne-am împăcat.
Dar nici nu mai exista vreo moștenire de împărțit între noi.
Fiecare rămăsese cu ceea ce tata hotărâse să-i lase.