Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Telefonul continua să vibreze între ele.
Doina se uita la numele lui Vlad de pe ecran, apoi la Diana.
— Răspunde, spuse ea repede. Și ai grijă ce-i spui.
Diana aproape că nu-și credea urechilor.
— Încă îmi dați ordine?
— Nu vreau să-l întorci împotriva mea.
— Doamnă Doina, eu n-am nevoie să fac asta.
Telefonul se opri.
Câteva secunde mai târziu veni un mesaj.
Diana nu-l deschise. Își ținea privirea asupra femeii din fața ei.
— Ai înregistrat? întrebă Doina.
Diana nu răspunse imediat.
— V-am întrebat ceva.
— Da.
Fața Doinei se schimbă.
— Șterge.
— Nu.
— N-ai dreptul să mă înregistrezi!
— Și dumneavoastră aveți dreptul să mă chemați aici ca să mă amenințați?
Doina întinse mâna spre telefon, dar Diana îl luă înainte să ajungă la el.
— Nu vă apropiați de telefonul meu.
— Dă-mi-l!
Câteva persoane de la mesele vecine se uitau deja spre ele.
Doina observă și își coborî vocea.
— Ascultă-mă. Nu știi ce faci. Vlad este singurul meu copil.
— Tocmai de aceea ar fi trebuit să vă doriți să fie fericit.
— Era fericit înainte să apari tu!
— Era sau făcea tot ce îi cereați?
Doina rămase tăcută.
Diana continuă:
— Nu eu v-am luat fiul. Vlad a crescut. Asta este problema pe care nu vreți s-o acceptați.
— Tu nu știi nimic despre noi.
— Știu că un bărbat de treizeci și cinci de ani vă dă zece mii de lei lunar și dumneavoastră considerați că sunteți nedreptățită.
— Pentru că înainte mă ajuta mai mult!
— Și de ce aveați nevoie de mai mult?
Doina își strânse buzele.
— Nu trebuie să-ți justific ție viața mea.
— Atunci nici eu nu trebuie să-mi justific relația cu Vlad.
Diana își luă geanta.
— Unde pleci?
— Acasă.
— Și înregistrarea?
— Rămâne la mine.
Doina se ridică.
— Dacă îi dai așa ceva lui Vlad, să știi că nu voi uita.
Diana o privi.
— Tocmai ați mai făcut o amenințare.
Doina încremeni.
Pentru prima dată de când se așezase la masă, părea că nu mai știe ce să spună.
Diana plecă.
Pe drum nu-l sună pe Vlad.
Avea nevoie să se liniștească înainte să decidă ce urma să facă.
Nu voia ca el să-și aleagă viitoarea soție împotriva mamei într-o ceartă de cinci minute. Voia ceva mult mai simplu.
Să afle cine era Vlad atunci când trebuia să pună o limită.
Când ajunse acasă, el o aștepta.
— Unde ai fost? Te-am sunat.
Diana își lăsă geanta jos.
— Cu mama ta.
Zâmbetul lui dispăru.
— Cu mama?
— M-a chemat la o cafea.
— De ce?
Diana îl privi atent.
— Chiar nu știi?
— Nu.
Părea sincer.
— Atunci stai jos.
Vlad se așeză.
Diana îi povesti doar începutul. Că Doina îi ceruse să-l părăsească. Că îi spusese să anuleze nunta. Că problema erau banii pe care Vlad nu i-i mai dădea ca înainte.
El închise ochii.
— Nu pot să cred că a făcut asta.
— Eu pot. Am fost acolo.
— Diana, mama e…
Se opri.
— Mama e ce?
Diana aștepta exact propoziția pe care atâția oameni o foloseau ca să scuze comportamente imposibile.
„Așa este ea.”
Vlad însă nu o spuse.
— Mama a depășit orice limită.
Diana simți că i se desprinde ceva din piept.
— Sunt lucruri pe care nu ți le-am spus, continuă el.
— Despre bani?
Vlad dădu din cap.
După moartea tatălui lui, începuse să-i dea mamei o sumă lunară. La început fusese ajutor. Apoi Doina începuse să considere banii un drept.
Când Vlad câștiga mai mult, cerea mai mult.
O vacanță.
O mașină.
Renovarea apartamentului.
— De ce n-ai oprit asta?
— Pentru că mă simțeam vinovat.
— Pentru ce?
— Tata a murit, eu am plecat de acasă, iar ea a rămas singură. De fiecare dată când spuneam nu, îmi amintea câte sacrificii făcuse pentru mine.
Diana se așeză lângă el.
— Și cei zece mii?
— I-am spus acum două luni că atât îi mai pot da. Vrem apartamentul nostru, avem nunta…
Acum totul avea sens.
Doina nu o ura pe Diana pentru că era o femeie nepotrivită.
O ura pentru că apariția ei pusese pentru prima dată o limită între mamă și portofelul fiului.
— Mai este ceva, spuse Diana.
Scoase telefonul.
— Am înregistrat discuția.
Vlad ridică privirea.
— De ce?
— Pentru că după primele minute mi-am dat seama că, dacă îți povestesc, s-ar putea să crezi că exagerez. Sau ea să spună că am înțeles greșit.
Vlad întinse mâna.
— Pot?
Diana îi dădu telefonul.
Nu îl privi în timp ce asculta.
Auzi din nou vocea Doinei.
„Toți banii lui curg către tine.”
Apoi:
„Îi spui că te-ai răzgândit.”
Și, în final:
„Dacă nu pleci singură, mă ocup eu personal de tine.”
Vlad opri înregistrarea.
Rămase câteva secunde cu telefonul în mână.
— Îmi pare rău.
— Nu tu ai spus lucrurile astea.
— Dar eu am lăsat situația să ajungă aici.
Telefonul lui începu să sune.
Mama.
Vlad se uită la Diana.
— Răspunde, spuse ea. Dar eu nu-ți spun ce să-i zici.
Vlad acceptă apelul.
— Da, mamă.
Vocea Doinei se auzea agitată.
— Vlad, trebuie să vii la mine. Femeia asta a făcut ceva îngrozitor. M-a provocat și m-a înregistrat pe ascuns!
Vlad se uită la Diana.
— Am ascultat înregistrarea.
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Vlad…
— Ai amenințat-o pe femeia cu care urmează să mă căsătoresc.
— Nu știi cum s-a purtat cu mine!
— Știu exact. Am ascultat tot.
— După tot ce am făcut pentru tine, o crezi pe ea?
Vlad închise ochii.
Apoi spuse calm:
— Nu trebuie s-o cred. Te-am auzit pe tine.
Doina începu să plângă.
Îi aminti că îl crescuse, că renunțase la multe pentru el, că după moartea tatălui lui nu mai avea pe nimeni.
Vlad o ascultă până termină.
— Te iubesc, mamă. Și nu te abandonez. Dar de astăzi lucrurile se schimbă.
— Din cauza ei!
— Nu. Din cauza mea. Pentru că trebuia să fac asta demult.
Diana îl privi.
— Te voi ajuta dacă ai nevoie, continuă Vlad. Dar nu-ți mai dau o sumă fixă în fiecare lună ca și cum salariul meu ar fi și al tău. Iar despre Diana nu mai accepți să vorbești așa niciodată.
— Deci o alegi pe ea în locul mamei tale?
Vlad tăcu o clipă.
— Nu aleg între voi. Diana este viitoarea mea soție. Tu ești mama mea. Locurile voastre în viața mea sunt diferite.
— Atunci pentru mine ai murit!
Doina închise.
Vlad rămase cu telefonul în mână.
Diana nu încercă să-l consoleze cu vorbe goale.
— Ești bine?
— Nu. Dar probabil trebuia să se întâmple.
Nunta nu s-a anulat.
Trei luni mai târziu, Diana și Vlad s-au căsătorit într-un restaurant mic de lângă Brașov, exact așa cum își doriseră.
Doina nu venise.
Trimise însă un mesaj în dimineața nunții.
„Sper să fii fericit.”
Atât.
Vlad îi răspunse:
„Și eu sper să fii bine. Când vei fi pregătită să ne respecți pe amândoi, ușa noastră rămâne deschisă.”
Au trecut câteva luni până când Doina îi căută din nou.
Nu devenise peste noapte o altă femeie. Mai avea remarci, mai încerca uneori să-l facă pe Vlad să se simtă vinovat.
Diferența era că acum el îi spunea nu.
Fără scandal.
Fără explicații interminabile.
Pur și simplu nu.
Într-o duminică, după ce Doina plecă de la ei, Diana îl găsi pe Vlad strângând ceștile din sufragerie.
— Te-ai schimbat, îi spuse ea.
— Nu cred.
— Ba da.
Vlad zâmbi.
— Poate doar am învățat ceva târziu.
— Ce?
El se opri.
— Că poți să-ți iubești mama fără să-i dai voie să-ți conducă viața.
Diana se apropie și îl sărută.
Înregistrarea din cafenea rămăsese în telefonul ei multă vreme.
Nu o folosise niciodată împotriva Doinei. Nu o trimisese nimănui și nu o făcuse publică.
Într-o seară, aproape un an mai târziu, o găsi întâmplător printre fișiere.
O ascultă câteva secunde.
Apoi o șterse.
Nu mai avea nevoie de ea.
Cea mai importantă dovadă nu fusese niciodată în telefon.
Era bărbatul care, atunci când fusese obligat să aleagă între vinovăție și propria lui viață, învățase în sfârșit să spună:
— Mamă, până aici.