Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Laura… Mia a dispărut.
Pentru câteva secunde, Laura nu spuse nimic.
— Cum adică a dispărut?
— Nu mai răspunde la telefon. Apartamentul în care stăteam era închiriat pe numele ei. Și… sunt niște bani la mijloc.
Vocea lui Daniel nu mai semăna deloc cu cea a bărbatului care, cu o lună înainte, îi explicase că vrea să „trăiască”. Acum vorbea încet, aproape umil.
— Ce bani?
— Am investit în proiectul ei. Voia să lanseze un brand de haine și mi-a spus că are nevoie de capital. Am luat și un credit.
Laura își aminti telefonul scump, restaurantele, geanta despre care îi povestise Clara.
— Cât?
Daniel ezită.
— Peste o sută cincizeci de mii de lei.
Laura rămase cu gura întredeschisă.
Apoi începu să râdă.
La început încet. După aceea atât de tare, încât o femeie care ieșea din supermarket se întoarse spre ea.
— Tu râzi? întrebă Daniel, ofensat.
— Da, Daniel. Iartă-mă, dar încerc să înțeleg. Ai plecat de lângă mine pentru că te plictisea viața noastră, ai cunoscut o femeie care te făcea să te simți din nou de douăzeci de ani și, într-o lună, ai reușit să rămâi și fără ea, și cu o datorie de 150.000 de lei?
— Nu te-am sunat ca să mă umilești.
Râsul Laurei se opri.
— Atunci de ce m-ai sunat?
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Ai economii.
Laura simți cum i se schimbă expresia.
— Continuă.
— Și apartamentul tău valorează destul de mult. M-am gândit că am putea să-l vindem, să achit creditul și…
Laura îndepărtă telefonul de ureche, convinsă că auzise greșit.
— Ce ai spus?
— Ascultă-mă până la capăt. Încă suntem căsătoriți oficial. Putem rezolva problema împreună și apoi să începem de la zero. Am înțeles ce am pierdut.
De data aceasta, Laura nu mai râse.
— Tu îmi ceri să vând apartamentul pe care l-am cumpărat înainte să te cunosc, ca să plătesc banii pe care i-ai aruncat după amanta pentru care m-ai părăsit?
— Nu trebuie să spui lucrurile așa.
— Dar cum să le spun?
— Am făcut o greșeală.
— Nu. Ai făcut o alegere.
Daniel încercă să intervină, dar Laura continuă:
— Și mai știu ceva.
— Ce?
— Despre femeia de la contabilitate.
Tăcerea lui îi confirmă tot.
— Cine ți-a spus?
— Asta te interesează?
— Laura, eram mai tânăr. A fost înainte de nuntă. O prostie.
— Și după aceea m-ai convins să renunț la serviciu, să mă îndepărtez de oamenii care știau.
— Nu de asta!
— Poate că nu doar de asta. Dar ți-a convenit.
Daniel își schimbă tonul.
— Am fost un idiot, bine? Recunosc. Dar putem repara.
Laura se uită la oamenii care treceau pe lângă ea cu sacoșele în mâini și simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Claritate.
Cu o lună înainte, ar fi dat orice ca Daniel să se întoarcă.
Acum îl auzea cerându-i să-și sacrifice casa pentru consecințele propriei trădări și nu mai vedea bărbatul pe care îl iubise.
Vedea doar un om obișnuit să creadă că altcineva îl va salva.
— Nu există niciun „noi”, Daniel.
— Laura…
— Mâine vorbesc cu avocatul și depun actele de divorț.
— Nu poți arunca doi ani de căsnicie pentru o greșeală!
Laura aproape zâmbi.
— Tu ai aruncat căsnicia. Eu doar nu mă duc după ea.
Închise.
În aceeași seară o sună Clara.
— Te-a sunat și pe tine, nu?
— Da.
— Mi-a cerut bani. Și mamei. Mama e disperată.
— Îmi pare rău pentru ea.
Clara rămase surprinsă.
— Atât?
— Ce vrei să fac?
— Nimic. Doar că… nu te-am auzit niciodată vorbind așa.
Laura se așeză la masa din bucătărie.
— Pentru că până acum credeam că dacă iubești pe cineva trebuie să-l salvezi de fiecare dată când cade.
— Și acum?
— Acum cred că uneori trebuie să-l lași să se ridice singur.
Beatrice nu împărtășea aceeași filozofie.
Două zile mai târziu, apăru la ușa Laurei.
— Daniel a greșit, spuse ea imediat. Dar este soțul tău.
— Pentru foarte puțin timp.
— Vrei să divorțezi când îi este cel mai greu?
Laura o privi lung.
— Când mi-a fost mie cel mai greu, fiul dumneavoastră și-a făcut bagajele.
Beatrice își strânse buzele.
— Femeia aceea l-a manipulat.
— Daniel are treizeci și doi de ani.
— Dar tu îl cunoști! Știi că e impulsiv.
— Atunci e timpul să afle cât costă impulsivitatea.
— Ai putea măcar să-l ajuți cu o parte din datorie.
Laura aproape că nu-și crezu urechilor.
— Din ce bani?
— Ai apartamentul.
Laura deschise ușa mai larg.
Pentru o clipă, Beatrice păru mulțumită, crezând că fusese invitată înăuntru.
— Vă rog să plecați.
— Laura!
— Apartamentul acesta este singurul lucru pentru care am muncit înainte să-l cunosc pe Daniel. Nu-l voi vinde ca să plătesc aventura lui.
Beatrice plecă spunând că devenise rece și egoistă.
Cuvintele ar fi rănit-o altădată.
Acum nu mai aveau unde să intre.
În săptămânile următoare, Laura începu să-și reconstruiască viața din lucrurile la care renunțase.
Primul telefon îl dădu fostei directoare de la școala unde predase.
— Doamna Popescu, sunt Laura. Știu că a trecut ceva timp, dar dacă apare vreun post…
Femeia o opri.
— Chiar voiam să te caut. O colegă intră în concediu și avem nevoie urgent de cineva. Vino mâine să discutăm.
Laura rămase cu telefonul în mână și zâmbi.
Pentru prima dată după mult timp, cineva o voia pentru ceea ce știa să facă, nu pentru ceea ce putea oferi unui bărbat.
Prima zi înapoi la școală îi dădu emoții mai mari decât se așteptase.
Când intră în clasă și douăzeci și ceva de elevi se întoarseră spre ea, își aminti cât de mult îi lipsise locul acela.
La sfârșitul orelor era obosită.
Dar era o oboseală bună.
Viața ei începea din nou să-i aparțină.
Divorțul nu fu spectaculos. Daniel încercă de câteva ori să o convingă că se grăbește, apoi că merită încă o șansă, apoi că „orice cuplu trece prin probleme”.
Laura nu se mai certa cu el.
Semna ce avea de semnat și pleca.
Apartamentul rămase al ei.
Datoria rămase a lui.
Iar Mia nu se mai întoarse.
După divorț, Clara continuă să o viziteze. Laura îl mai lua uneori pe Leo la film sau în parc, pentru că băiatul nu avea nicio vină pentru alegerile adulților.
Despre Daniel auzea tot mai rar.
Vânduse mașina pentru care făcuse credit și se mutase temporar la mama lui.
Într-o seară, Laura își pregătea materialele pentru orele de a doua zi când telefonul se aprinse.
Număr necunoscut.
Mesajul era scurt:
„Laura, iartă-mă. Am distrus tot.”
Îl citi o singură dată.
Cu câteva luni înainte, acele cuvinte ar fi făcut-o să plângă. Poate chiar să-l sune.
Acum apăsă „Șterge”.
Își făcu un ceai, se întoarse la caietele de pe masă și continuă să lucreze.
Daniel avusese dreptate într-o singură privință.
Amândoi meritau o șansă la o viață nouă.
Doar că viața nouă a Laurei nu începea cu el întorcându-se acasă.
Începea cu ea înțelegând că nu mai trebuia să-l aștepte.