Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Adrian nu-și mai lua ochii de la băiețel.
— Elisa… cine este?
Am simțit mâna copilului strângându-se în palma mea.
— Îl cheamă Matei. Este fiul meu.
Adrian a înghițit în sec.
— Câți ani are?
Știam de ce întreabă.
— Cinci ani și jumătate.
A încremenit.
În spatele lui, Victor se apropiase și el. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, bărbatul acela nu mai părea stăpân pe situație.
Adrian m-a privit direct.
— Este al meu?
Am tăcut o clipă.
Nu voiam ca Matei să afle adevărul într-o sală plină de străini.
M-am aplecat spre el.
— Iubire, o vezi pe doamna Ioana lângă flori? Du-te puțin la ea. Vin imediat.
După ce s-a îndepărtat, m-am întors spre cei doi.
— Da, Adrian. Este fiul tău.
Adrian a făcut un pas înapoi.
Victor s-a prins de marginea unei mese.
— Știai că ești însărcinată când ai plecat? m-a întrebat Adrian.
— Da.
— Și nu mi-ai spus?
În vocea lui era durere, dar n-am acceptat s-o transforme în acuzație.
— În seara dinainte să plec, ți-am cerut să-mi spui dacă vei rămâne lângă mine indiferent ce spune tatăl tău. Îți amintești ce mi-ai răspuns?
A tăcut.
Își amintea.
— „Dă-mi câteva zile.”
— Elisa, eu încercam să…
— Să alegi. Iar eu nu voiam să-mi cresc copilul într-o familie în care mama lui trebuia mai întâi aprobată de tatăl soțului.
Victor și-a revenit.
— Ai luat banii.
M-am uitat spre el.
Aceeași voce.
Aceeași încercare de a reduce totul la o sumă.
— Da. I-am luat.
— Atunci nu încerca acum să pari victima.
Am zâmbit ușor.
— N-am venit aici pentru asta.
Am deschis geanta și am scos un dosar subțire.
— Ce este? a întrebat Victor.
I l-am întins.
A deschis documentele și expresia i s-a schimbat.
— Nu înțeleg.
— Sunt cei 250.000 de euro pe care mi i-ați dat atunci. Plus dobânda acumulată.
Adrian s-a uitat la mine.
— Nu i-ai cheltuit?
— Nu.
Victor răsfoia documentele fără să spună nimic.
— Atunci cum ai…?
— Cum am trăit?
Am dat din cap spre sala în care ne aflam.
— Am început de jos. Am lucrat. Am făcut consultanță pentru firme mici. Apoi am deschis propria companie cu un credit și cu economiile mele. Am greșit, am luat-o de la capăt și am construit încet.
Nu devenisem miliardară.
Nu aveam nevoie.
Aveam o firmă sănătoasă, oameni care lucrau pentru mine și suficient cât Matei să nu depindă niciodată de numele Marinescu.
— Banii dumneavoastră au rămas într-un cont, am continuat. Nu pentru că nu mi-ar fi fost greu. Au fost luni în care mi-ar fi prins foarte bine. Dar am vrut ca într-o zi să vi-i pot pune înapoi în față.
Victor m-a privit lung.
— De ce?
— Pentru că nu vreau ca dumneavoastră sau altcineva să-i spună vreodată fiului meu că mama lui a fost cumpărată.
Pentru prima dată, Victor n-a avut replică.
Adrian însă părea că nici nu auzise discuția despre bani.
Privea spre Matei, care stătea la câțiva metri distanță.
— Am un fiu de cinci ani și jumătate și n-am știut că există…
— Da.
— Am pierdut tot timpul ăsta.
— Și eu am pierdut lucruri, Adrian.
Și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
Apoi m-a întrebat:
— Pot să-l cunosc?
Asta era întrebarea de care mă temusem ani întregi.
Nu pentru că voiam să-l țin pe Matei departe de tatăl lui.
Ci pentru că nu știam ce fel de bărbat voi găsi dacă ne vom întâlni vreodată din nou.
— Nu astăzi, i-am spus.
Fața i s-a schimbat.
— Elisa…
— Ascultă-mă. Matei nu este o surpriză pe care o descoperi la o gală și o iei acasă. Are o viață, o rutină și întrebări. Dacă vrei să-l cunoști, o vom face cum trebuie.
— Vreau.
— Atunci dovedește-mi în timp.
A dat imediat din cap.
Victor a închis dosarul.
— Și eu sunt bunicul lui.
M-am întors spre el.
— Biologic, da.
L-a durut.
Se vedea.
— Nu-mi vei permite să-l cunosc?
— N-am spus asta. Dar acum șase ani mi-ați explicat foarte clar că nu am ce căuta în familia dumneavoastră. Nu puteți hotărî astăzi că fiul meu aparține aceleiași familii doar pentru că poartă sângele ei.
Victor și-a coborât ochii.
— Am greșit.
Atât.
Fără discursuri.
Fără justificări.
Doar două cuvinte pe care nu mi-aș fi imaginat vreodată că le voi auzi de la el.
— Da, am răspuns. Ați greșit.
Am luat dosarul din mâna lui și l-am pus din nou pe masă.
— Contul este pregătit pentru transfer. După aceea, între noi nu mai există nicio datorie.
— Nu vreau banii, a spus Victor.
— Nici eu.
L-am privit drept în ochi.
— Tocmai acesta este motivul pentru care vi-i dau înapoi.
M-am întors spre Matei.
Adrian m-a oprit cu o întrebare:
— Elisa… tu și eu mai avem vreo șansă?
Am rămas câteva secunde cu spatele la el.
Când m-am întors, am văzut pentru o clipă bărbatul pe care îl iubisem.
Dar eu nu mai eram femeia care aștepta să fie aleasă.
— Nu despre noi este vorba acum.
— Știu.
— Dacă vei deveni un tată bun pentru Matei, mă voi bucura pentru el. Dar asta nu înseamnă că trebuie să devenim din nou soț și soție.
A dat din cap.
De data aceasta n-a cerut timp.
— Înțeleg.
Am plecat cu Matei în seara aceea fără triumf, fără aplauze și fără să distrug viața nimănui.
Adrian l-a cunoscut pe fiul lui câteva săptămâni mai târziu.
Prima întâlnire a fost stângace.
A doua, mai ușoară.
Apoi au venit plimbările în parc, telefoanele, meciurile de fotbal și întrebările nesfârșite ale unui copil care descoperea că mai există cineva care vrea să facă parte din lumea lui.
Victor a trebuit să aștepte mai mult.
Și cred că tocmai așteptarea i-a făcut bine.
Într-o zi a venit fără șofer, fără costum și fără cadouri scumpe.
Avea doar o cutie cu prăjituri.
— Pot să-l văd pe Matei?
M-am uitat la omul care, cu șase ani înainte, îmi pusese un preț.
— Puteți.
Nu l-am iertat într-o secundă.
Dar nici nu mi-am crescut copilul în ură.
Iar cei 250.000 de euro?
S-au întors până la ultimul cent.
Când transferul s-a încheiat, Victor m-a sunat.
— Elisa, banii au ajuns.
— Știu.
A urmat o pauză.
— Atunci suntem chit?
Am privit spre Matei, care râdea în sufragerie.
— Nu. Pentru că unele lucruri nu se plătesc cu bani. Dar acum putem începe fără ei.
Am închis.
Și abia atunci am simțit că ziua în care semnasem acele hârtii se terminase cu adevărat.
Socru-meu crezuse că 250.000 de euro erau prețul pentru care puteam fi scoasă din familia lui.
Șase ani mai târziu i-am dat banii înapoi.
Nu ca să-i demonstrez cât de bogată devenisem.
Ci pentru ca fiul meu să nu audă niciodată că mama lui fusese cumpărată.
Pentru că un cec poate cumpăra tăcerea cuiva pentru o vreme.
Dar nu-i poate stabili valoarea.