Partea a 2-a, continuarea poveștii 👉 — Continuați, doamnă.
Doina a clipit.
— Poftim?
— Spuneți tot ce v-a povestit fiul dumneavoastră despre această femeie.
În jurul nostru nu se mai auzea nimic.
— Vreau să aud fiecare cuvânt.
Doina nu știa de ce colegii mei deveniseră brusc atât de tăcuți.
Și, mai ales, nu avea nici cea mai mică idee cine era bărbatul în fața căruia tocmai îmi cerea concedierea.
Doina a ezitat doar o clipă.
Apoi și-a ridicat bărbia, convinsă că găsise în sfârșit omul care avea să-mi „pună lucrurile în ordine”.
— Fiul meu muncește de dimineața până noaptea pentru femeia asta! a spus ea. — Două servicii! Plătește rate, facturi, tot! Iar ea își cumpără haine scumpe și umblă prin hoteluri cu alți bărbați!
Bărbatul cărunt a ascultat-o fără s-o întrerupă.
— Două servicii? a întrebat în cele din urmă.
— Exact.
Privirea lui s-a mutat spre mine.
— Irina, tu știai că Radu are două locuri de muncă?
— Nu.
— Normal că nu știe! a intervenit Doina. — Nici nu o interesează cât se sacrifică băiatul meu.
Bărbatul a rămas câteva secunde tăcut.
— Doamnă Popa, numele meu este Alexandru Ionescu.
Doina aștepta continuarea.
— Am fondat această companie acum douăzeci și șapte de ani. În prezent sunt acționarul principal.
Zâmbetul ei a dispărut.
— Dumneavoastră sunteți… proprietarul?
— Da.
Doina s-a uitat imediat spre mine, apoi din nou spre el.
— Atunci cu atât mai bine! Trebuie să știți ce fel de angajată…
— Irina nu este angajata mea.
Pauză.
— Poftim?
Alexandru s-a apropiat de biroul meu.
— Irina Ionescu este directorul executiv al companiei și deține o parte din acțiuni.
Doina a clipit de câteva ori.
Dar lovitura adevărată încă nu venise.
— Și este fiica mea.
În jurul nostru era o liniște deplină.
Doina s-a uitat la mine de parcă mă vedea pentru prima dată.
— Tu…?
— Da.
— Dar Radu mi-a spus că lucrezi aici pe un salariu obișnuit.
Am simțit un gust amar.
— Se pare că Radu v-a spus multe.
Alexandru a luat fotografia de pe birou.
— Iar acesta este bărbatul cu care spuneți că fiica mea își înșală soțul?
— Păi… da.
— Este directorul nostru financiar. Ieri au avut o întâlnire cu reprezentanții unei bănci. Mașina aparține companiei.
Doina s-a uitat la fotografie.
Toată siguranța cu care intrase în clădire începea să dispară.
— Eu n-am avut de unde să știu…
— Tocmai asta este problema, i-am spus. N-ați știut nimic. Și totuși ați venit aici să mă faceți desfrânată în fața colegilor mei.
Și-a strâns geanta la piept.
— Eu mi-am apărat copilul.
— De mine?
— Radu mi-a spus că e terminat. Că muncește numai pentru datorii. Că tu îi iei banii și…
— Ce datorii?
Doina s-a oprit.
— Ratele voastre.
Am tras aer în piept.
— Apartamentul este al meu, cumpărat înainte de căsătorie. Rata este plătită de mine.
Fața ei s-a schimbat.
— Dar el…
— Și facturile sunt plătite în mare parte de mine. Inclusiv în ultimele patru luni.
— Nu se poate.
Atunci tata a pus întrebarea pe care eu încă nu îndrăznisem s-o formulez:
— Doamnă Popa, unde spune fiul dumneavoastră că lucrează?
Doina i-a spus numele unei firme de IT din București.
O cunoșteam.
Și, dintr-odată, mi-am amintit ceva.
Cu patru luni în urmă, Radu îmi spusese că fusese mutat pe un proiect nou și că de aceea programul devenise imprevizibil.
Mi-am luat telefonul.
— Irina, ce faci? m-a întrebat tata.
— Verific ceva.
N-a durat mult.
Un fost coleg de facultate lucra în aceeași companie.
I-am trimis un mesaj.
Răspunsul a venit aproape imediat.
Am citit o dată.
Apoi încă o dată.
— Ce este? a întrebat Doina.
Am ridicat ochii.
— Radu nu mai lucrează acolo.
— Cum adică?
— Și-a dat demisia acum patru luni.
Doina a râs scurt.
— E imposibil. Pleacă în fiecare dimineață la serviciu.
— Și mie îmi spune același lucru.
Pentru prima dată, furia ei s-a transformat în altceva.
Teamă.
Am sunat.
Radu a răspuns după câteva secunde.
— Bună, iubire. Sunt într-o ședință. Te sun eu…
— Mama ta este la biroul meu.
Tăcere.
— Ce?
— A venit să le explice colegilor mei că mă întreții, că ai două servicii și că eu te înșel.
N-a răspuns.
— Radu, unde lucrezi?
— Ce întrebare e asta?
— Una foarte simplă.
— Ți-am spus…
— Am verificat. Ai plecat de la firmă acum patru luni.
Liniște.
Doina se apropiase suficient încât să audă.
— Radu? a spus ea. — Ce spune?
Am pus telefonul pe difuzor.
— Mamă, ce cauți acolo? s-a auzit vocea lui.
— Tu mi-ai spus că muncești la două servicii!
— Nu trebuia să te duci acolo!
Doina a pălit.
— Ai serviciu sau nu?
— Mamă, nu acum.
— Răspunde!
A urmat o pauză lungă.
— Nu.
Doina s-a prins de spătarul unui scaun.
— Și de unde ai bani?
M-am uitat la telefon.
Știam deja răspunsul.
În ultimele luni îi transferasem bani de nenumărate ori. Pentru mașină. Pentru „probleme temporare”. Pentru niște cursuri despre care spunea că îi vor aduce o promovare.
— De la mine, am spus.
Doina m-a privit.
— Ce?
— Eu îl întrețin pe fiul dumneavoastră de patru luni.
Radu a început imediat:
— Irina, lucrurile sunt mai complicate…
— Nu. Sunt foarte simple.
Mi-am amintit toate serile în care venea acasă obosit și îmi spunea că avusese o zi îngrozitoare.
Toate diminețile în care își lua laptopul și pleca.
Toate momentele în care eu mă simțisem vinovată că munceam prea mult.
— Unde te duceai în fiecare dimineață?
N-a răspuns.
— Radu?
— Lucrez la ceva al meu.
— De patru luni?
— Voiam să pornesc un proiect. N-am vrut să-ți spun până nu eram sigur că funcționează.
Am închis ochii.
— Și mamei tale de ce i-ai spus că ai două servicii ca să mă întreții?
— Pentru că mă tot întreba de ce nu avem bani!
Asta a fost suficient.
Nu infidelitatea inventată de Doina mă durea.
Nici scena făcută în fața colegilor.
Ci faptul că soțul meu își construise propria demnitate transformându-mă pe mine în vinovată.
— Vii acasă în seara asta și vorbim, i-am spus.
— Irina…
— Nu te-am întrebat.
Am închis.
Doina stătea în fața mea cu ochii umezi.
— Eu chiar am crezut…
— Știu ce ați crezut.
— Mi-a spus că suferă.
— Și l-ați crezut fără să mă întrebați vreodată pe mine.
Și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău.
Nu i-am cerut să repete mai tare.
Nu aveam nevoie s-o umilesc.
— Mergeți acasă, doamnă Popa.
A dat din cap și s-a îndreptat spre ieșire.
Înainte să plece, s-a întors.
— Irina… nu știam.
— Data viitoare când nu știți, întrebați. Nu condamnați.
După ce ușile s-au închis, colegii mei au început încet să se întoarcă la birouri.
Tata a rămas lângă mine.
— Vrei să pleci acasă?
Am privit raportul rămas deschis pe monitor.
— Nu. Vreau să termin ce am început.
În seara aceea, Radu m-a așteptat în apartament.
A încercat să-mi explice că se simțise inferior lângă mine. Că succesul meu îl făcea să creadă că nu valorează nimic. Că atunci când mama lui îl lăuda pentru cât „muncește”, îi fusese mai ușor să continue minciuna decât să recunoască adevărul.
L-am ascultat până la capăt.
— Înțeleg de ce ai făcut-o, i-am spus.
Pe chipul lui a apărut speranța.
— Atunci putem…
— Faptul că înțeleg nu înseamnă că accept.
Speranța a dispărut.
Nu i-am cerut să plece pentru că rămăsese fără serviciu.
I-am cerut să plece pentru că, timp de luni întregi, își construise imaginea de bărbat sacrificat pe spatele meu.
Și când mama lui mă transformase într-o femeie infidelă și profitoare, el îi oferise toate minciunile de care avea nevoie ca să creadă asta.
Două săptămâni mai târziu, am început procedurile de divorț.
Doina nu a mai venit niciodată la birou.
Dar într-o dimineață am găsit la recepție un buchet și un bilețel scurt:
„Am judecat o femeie pe care n-am cunoscut-o niciodată cu adevărat. Îmi pare rău.”
L-am păstrat.
Nu pentru că ștergea ce se întâmplase.
Ci pentru că, uneori, cea mai grea lecție nu este să descoperi că te-ai înșelat în privința unui om.
Este să descoperi că omul pe care l-ai apărat cu orice preț a fost cel care te-a mințit.