Partea a 2-a, continuarea poveștii👉
Bărbatul a rămas câteva clipe nemișcat în fața porții.
Nu se mai uita la mine.
Se uita la Matei.
— Câți ani are? a întrebat.
— Cinci.
A închis ochii pentru o secundă, ca și cum răspunsul meu confirmase ceva ce îl speria.
— Și tatăl lui?
Mi-am strâns degetele în jurul mâinii băiatului.
— A murit când Matei era foarte mic.
Bărbatul și-a coborât capul.
— Andrei…
Am încremenit.
De aproape cinci ani, foarte puțini oameni din sat mai rosteau numele soțului meu.
— De unde știți cum îl chema?
Atunci m-a privit.
— Pentru că Andrei a fost fiul meu.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
Matei s-a lipit și mai tare de mine.
Bărbatul din fața mea era tatăl lui Andrei.
Omul despre care soțul meu vorbise atât de puțin.
Știam doar că familia lui nu acceptase căsătoria noastră. Andrei provenea dintr-o familie înstărită din Iași, iar eu eram, în ochii lor, fata nepotrivită dintr-un sat oarecare.
După nuntă, legătura dintre ei aproape dispăruse.
Iar după moartea lui Andrei, nimeni nu mă căutase.
Nici măcar pentru Matei.
— Dumneavoastră sunteți… Constantin?
A dat încet din cap.
— Bunicul lui.
Matei s-a uitat la mine.
— Mami, eu am bunic?
Întrebarea lui m-a sfâșiat.
Constantin și-a întors capul pentru câteva secunde. Când s-a uitat din nou spre noi, avea ochii umezi.
— Da, băiete. Ai.
Am făcut instinctiv un pas în fața lui Matei.
— De ce acum?
Constantin nu s-a supărat.
— Ai dreptul să mă întrebi.
— Cinci ani, domnule Ionescu. Fiul dumneavoastră a murit și timp de cinci ani n-ați vrut să știți dacă nepotul dumneavoastră are ce mânca, dacă este sănătos, dacă…
Vocea mi s-a frânt.
M-am oprit.
Nu voiam să plâng acolo, la poartă, sub privirile întregii ulițe.
— Putem vorbi înăuntru? a întrebat el.
Am ezitat, apoi am deschis poarta.
În bucătărie i-am pus o cafea.
Constantin s-a așezat la masa veche, privind fotografiile de pe perete.
Într-una eram eu și Andrei în ziua nunții.
În alta, Andrei îl ținea pe Matei în brațe la maternitate.
Constantin s-a ridicat și s-a apropiat.
— N-am fotografia asta.
— N-ați fost acolo.
A încuviințat.
Nu încerca să se apere.
— Am fost un om foarte mândru, Elena.
— Asta nu explică cinci ani.
— Nu. Dar poate explica începutul.
Mi-a povestit atunci ceva ce nu știam.
După moartea lui Andrei, încercase să afle despre noi. Soția lui, mama lui Andrei, îi spusese însă că eu refuz orice legătură cu familia lor. Că plecasem, că nu vreau ca Matei să-i cunoască și că amenințasem chiar cu poliția dacă mă vor căuta.
Am râs amar.
— Nu am spus niciodată așa ceva.
— Știu acum.
Cu câteva luni înainte, soția lui murise. Printre lucrurile ei, Constantin găsise mai multe scrisori.
Scrisori trimise de Andrei înainte să moară.
Într-una dintre ele îi povestea despre Matei.
În alta îi scria că speră ca, într-o zi, tatăl lui să lase orgoliul deoparte și să-și cunoască nepotul.
— Am citit scrisoarea de șapte ori, mi-a spus Constantin. Și mi-am dat seama că pierdusem un fiu din cauza orgoliului. Iar acum eram pe cale să pierd și singura parte din el care mai există.
S-a uitat spre Matei, care desena liniștit la masa mică.
— Te-am căutat aproape două luni.
— Și ați aflat că m-a părăsit logodnicul.
— Am aflat și asta.
Am simțit cum mă încordez.
— Dacă ați venit fiindcă vă este milă de mine, puteți pleca.
Constantin m-a privit lung.
— N-am venit să te salvez.
Răspunsul m-a surprins.
— Atunci de ce?
— Ca să-mi cer voie să repar ce mai poate fi reparat.
A scos portofelul.
Pentru o clipă am crezut că urma să-mi ofere bani.
În schimb, a scos o fotografie veche.
Andrei avea vreo doisprezece ani și stătea lângă tatăl lui, amândoi zâmbind în fața unui lac.
Mi-a întins-o.
— Aș vrea ca Matei să știe cine a fost tatăl lui. Și, dacă îmi permiți, aș vrea să-l cunosc și eu pe el.
M-am uitat spre copilul meu.
Nu puteam șterge cinci ani într-o dimineață.
Dar nici nu puteam să-i refuz lui Matei un bunic doar pentru că adulții greșiseră înaintea lui.
— Încet, am spus.
Constantin a dat din cap.
— Cât de încet vrei tu.
În săptămânile următoare, a venit în fiecare sâmbătă.
La început, Matei îl privea cu neîncredere.
Apoi au început să construiască împreună un trenuleț din lemn.
După aceea, Constantin l-a învățat să meargă pe bicicletă.
Nu venea cu jucării scumpe și nu încerca să cumpere afecțiunea copilului.
Venea cu timp.
Iar asta a contat mai mult.
Într-o zi a observat găleata pe care o puneam în pod când ploua.
— Acoperișul trebuie schimbat.
— Știu.
— Lasă-mă să-l repar.
— Nu.
A zâmbit.
— Mă așteptam.
— Casa este responsabilitatea mea.
— Atunci facem altfel. Îmi dai voie să cumpăr materialele, iar când poți îmi dai banii înapoi. Fără termen.
L-am privit suspicios.
— Și dacă nu pot?
— Atunci îmi vei face cafea până la bătrânețe.
Am râs.
A fost prima dată când am râs cu adevărat după plecarea lui Vlad.
Până la începutul iernii, acoperișul era reparat.
Eu mi-am mărit numărul de clienți pentru contabilitate și am renunțat treptat la magazin.
Nu devenisem bogată peste noapte.
Nu venise nimeni să-mi pună o casă nouă în brațe.
Pur și simplu nu mai eram singură.
Iar satul observase.
Mai ales când mașina lui Constantin începea să apară în fiecare weekend la poarta noastră.
Într-o după-amiază, când mă întorceam de la grădiniță cu Matei, am găsit o mașină cunoscută în fața casei.
Vlad.
Stătea lângă poartă cu mâinile în buzunare.
— Elena.
Am rămas pe loc.
— Ce cauți aici?
— Putem vorbi?
Constantin era în curte și repara împreună cu Matei o căsuță pentru păsări.
Vlad i-a observat.
— El este omul despre care vorbește tot satul?
Am zâmbit.
Așadar, de aceea venise.
— Este bunicul lui Matei.
Fața lui Vlad s-a schimbat.
Probabil aflase deja și restul: cine era Constantin, ce familie avea, ce afaceri construise în Iași.
— M-am gândit mult la noi, a spus Vlad. Am greșit. Am ascultat prea mult de mama.
— Da.
— Poate am putea încerca din nou.
M-am uitat la el.
Cu câteva luni înainte, probabil aș fi visat să aud acele cuvinte.
Acum nu simțeam nimic.
— Ce s-a schimbat?
— Eu.
— Sau faptul că ai aflat cine este bunicul lui Matei?
Vlad a tăcut.
Și tăcerea lui mi-a răspuns.
— Elena, nu e corect…
— Ba este foarte corect. Când Matei era doar „copilul altuia”, era o povară. Acum, când ai aflat ce nume poartă familia tatălui lui, ai venit să-mi spui că ți-e dor.
— Nu pentru asta am venit.
— Atunci trebuia să vii înainte să afli.
Am deschis poarta.
Matei m-a văzut și a alergat spre mine.
— Mami! Bunicul mi-a promis că sâmbătă mergem la muzeul trenurilor!
L-am luat în brațe.
Vlad ne privea de pe drum.
Pentru prima dată am înțeles că nu mai aveam nevoie să-i demonstrez nimic.
— Ai grijă de tine, Vlad.
Am închis poarta.
Peste drum, una dintre vecinele care râsese în ziua plecării lui m-a salutat exagerat de politicos.
I-am răspuns.
Fără ironie.
Fără răzbunare.
Pentru că între timp înțelesesem ceva.
Oamenii care te judecă atunci când ești la pământ vor găsi întotdeauna ceva de spus și când te ridici.
Nu pentru ei trebuia să-mi construiesc viața.
În seara aceea, Constantin a rămas la cină.
Matei vorbea fără oprire, povestindu-i ce făcuse la grădiniță.
La un moment dat, l-am surprins pe Constantin privind spre fotografia lui Andrei.
Avea același regret în ochi.
Dar acum, lângă fotografie, era un desen făcut de Matei.
Trei oameni ținându-se de mână.
Deasupra lor, cu litere strâmbe, scria:
„MAMI, EU ȘI BUNICUL.”
Constantin și-a șters discret ochii.
Nu spusese nimeni că trecutul putea fi reparat.
Unele lucruri rămân pierdute pentru totdeauna.
Dar uneori viața îți mai oferă ceva: șansa de a nu repeta aceeași greșeală.
Iar omul care oprise într-o dimineață la poarta mea nu venise să mă salveze.
Venise să-și găsească nepotul.
Și, fără să știm atunci, în ziua aceea ne găsiserăm cu toții o familie.