Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 După câteva secunde, a dat aproape imperceptibil din cap.
Am simțit un gol în stomac.
Doina continua:
— Îmi este rău! Simt că mor și voi stați acolo și mă judecați!
Atunci n-am mai discutat cu ea.
N-am încercat s-o ridic.
N-am țipat.
Și nici nu i-am cerut lui Cătălin să aleagă între noi.
Am deschis geanta.
— Ce faci? m-a întrebat el.
Am scos telefonul.
Pentru o fracțiune de secundă, Doina s-a oprit din plâns și s-a uitat fix la mine.
— Ce ai de gând să faci cu ăla?
Am deblocat ecranul.
— Exact ceea ce trebuie.
Am ținut telefonul în mână și am privit-o pe Doina.
— Ați spus că vă doare pieptul, că nu puteți respira și că simțiți că muriți, da?
Plânsul ei s-a domolit pentru o secundă.
— Da… din cauza voastră! Din cauza stresului!
— Atunci nu mai pierdem timpul.
Am început să formez numărul de urgență.
Doina s-a ridicat brusc într-un cot.
— Ce faci?!
— Chem ambulanța.
Cătălin s-a uitat la mine surprins.
— Adriana…
— Dacă mamei tale îi este atât de rău încât nu se poate ridica de pe jos și spune că are dureri în piept, are nevoie de medici. Nu de noi.
Doina s-a oprit din plâns.
— Nu trebuie să chemi pe nimeni!
— De ce?
— Pentru că… o să-mi treacă.
Am rămas cu telefonul în mână.
— Acum un minut spuneați că simțiți că muriți.
— M-am agitat!
Și, aproape miraculos, femeia care cu câteva secunde înainte susținea că nu poate respira s-a ridicat singură de pe covoraș.
Și-a aranjat cardiganul și s-a uitat furioasă la mine.
— Ești mulțumită acum? Ai venit în casa mea și mă faci de râs în fața propriului copil!
N-am răspuns.
M-am uitat la Cătălin.
El privea în podea.
— De câte ori? l-am întrebat.
— Adriana…
— Vreau adevărul.
Doina a intervenit imediat:
— Nu trebuie să-ți explice nimic!
— Mamă, te rog.
Tonul lui Cătălin m-a făcut să înțeleg că răspunsul nu avea să-mi placă.
— De câte ori ai mai trecut prin asta cu o femeie?
A tăcut.
— De trei ori, a spus în cele din urmă.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Trei?
A dat din cap.
Prima femeie cu care avusese o relație serioasă primise telefoane aproape în fiecare seară. Doina avea ba tensiunea prea mare, ba amețeli, ba palpitații.
Cătălin pleca de la restaurant, de la film, din concediu.
De fiecare dată se întorcea acasă.
A doua femeie îi ceruse să se mute împreună.
În săptămâna în care începuse să-și strângă lucrurile, Doina ajunsese de două ori la camera de gardă.
Medicii nu găsiseră nimic grav.
Cătălin renunțase la mutare.
A treia relație se terminase după ce femeia îi spusese direct:
— Eu nu pot avea o relație în trei cu tine și mama ta.
— Și tu ai lăsat-o să plece, am spus.
Cătălin nu s-a apărat.
— Da.
Doina a ridicat mâinile.
— Așa vorbești despre mama ta? După tot ce am făcut pentru tine?
— Exact despre asta vorbim, mamă.
Pentru prima dată, vocea lui se schimbase.
Doina a încremenit.
— Ce?
— De fiecare dată când încerc să fac ceva ce nu-ți place, ți se face rău.
— Pentru că îmi fac griji!
— Și eu am trăit ani întregi cu frica că, dacă fac ceva pentru mine, o să ți se întâmple ceva.
Doina și-a dus din nou mâna la piept.
Eu am ridicat telefonul.
Mâna ei a coborât imediat.
Cătălin a observat.
Și cred că acela a fost momentul în care a văzut și el lucrurile altfel.
M-am apropiat de el.
— Eu nu vreau să alegi între mine și mama ta.
— Știu.
— Nu, Cătălin. Ascultă-mă.
L-am privit în ochi.
— Mama ta va rămâne mama ta. Poți s-o iubești, s-o ajuți și să fii lângă ea. Dar eu nu mă voi căsători cu un bărbat care are nevoie de permisiunea mamei ca să iasă pe ușă.
Doina a izbucnit:
— Atunci pleacă! Cine te ține?
M-am întors spre ea.
— Exact asta fac.
Cătălin m-a prins ușor de mână.
— Adriana, așteaptă.
— Nu.
I-am scos inelul de logodnă de pe deget.
Fața lui s-a schimbat.
— Ce faci?
I-am pus inelul în palmă.
— Nu mă despart de tine. Dar nunta se amână.
— Adriana…
— Dacă vrei o viață cu mine, trebuie să fii capabil s-o alegi singur. Nu vreau să te trag eu afară din casa asta. Nu vreau să mă lupt cu mama ta pentru tine. Și nu vreau să petrec următorii douăzeci de ani întrebându-mă ce „urgență” va apărea de fiecare dată când facem ceva ce ei nu-i convine.
A strâns inelul în palmă.
— Și ce vrei să fac?
— Nu eu trebuie să-ți spun.
Am ieșit.
Singură.
În mașină am plâns.
Nu pentru Doina.
Pentru Cătălin.
Îl iubeam.
Dar la patruzeci și unu de ani învățasem ceva: dragostea nu este suficientă dacă trebuie să duci un om de mână până la maturitate.
În seara aceea nu m-a sunat.
Nici a doua zi.
În a treia dimineață am primit un mesaj:
„M-am mutat.”
Am citit de două ori.
Nu l-am sunat.
O oră mai târziu mi-a trimis o fotografie.
O garsonieră aproape goală. O saltea, două cutii și o cafetieră.
Sub fotografie scrisese:
„Prima mea casă în care mama nu are cheie.”
Am zâmbit.
Dar tot nu i-am spus să se întoarcă.
Aveam nevoie să văd dacă era o schimbare adevărată sau doar o reacție de moment.
Următoarele luni n-au fost ușoare.
Doina îl suna de zece ori pe zi.
Uneori îi spunea că nu mâncase.
Alteori că amețise.
Într-o seară l-a sunat spunând că are din nou dureri în piept.
Cătălin a procedat exact cum făcusem eu.
— Dacă te doare pieptul, chem ambulanța.
— Nu trebuie!
— Atunci mâine mergem la medic.
— Nu vreau medic.
— Mamă, dacă este o problemă medicală, o tratăm medical. Dacă nu este, nu-mi abandonez viața de fiecare dată când te superi.
Mi-a povestit conversația abia câteva zile mai târziu.
Nu cu triumf.
Cu tristețe.
— Cred că am confundat foarte mult timp dragostea cu vinovăția, mi-a spus.
Atunci am început să cred că se schimba cu adevărat.
Au trecut aproape șase luni.
Cătălin locuia în continuare singur.
Își vizita mama de două ori pe săptămână, îi făcea cumpărăturile când avea nevoie și o însoțea la consultațiile medicale.
Dar nu mai alerga la fiecare telefon.
Iar eu nu interveneam între ei.
Într-o seară am mers împreună la restaurantul în care mă ceruse prima dată.
La desert, Cătălin a scos din buzunar o cutiuță.
Am ridicat sprâncenele.
— Serios?
A râs.
— De data asta vreau să fac lucrurile altfel.
A pus cutiuța pe masă, dar n-a deschis-o.
— Nu te cer încă o dată. Inelul este acolo. Tu hotărăști când îl pui înapoi.
M-am uitat la el.
— Și dacă nu-l pun?
— Atunci tot ce am făcut în ultimele luni trebuia să fac oricum.
Asta a fost răspunsul pe care îl așteptasem.
Am deschis cutia.
Șase luni mai târziu ne-am căsătorit.
Doina a venit la nuntă.
N-a devenit peste noapte soacra perfectă. Nici eu n-am devenit fiica pe care și-ar fi dorit-o.
Dar exista ceva ce înainte nu avusese niciodată relația noastră:
o limită.
La câteva luni după nuntă, m-a sunat.
Doar pe mine.
— Adriana, putem bea o cafea?
Ne-am întâlnit într-o cafenea din centru.
Doina a învârtit lingurița mult timp înainte să vorbească.
— Am crezut că mi-l iei.
— Știu.
— După ce a murit soțul meu, Cătălin a devenit tot ce mai aveam. Și cred că, la un moment dat, am uitat că el trebuie să aibă propria viață.
Am lăsat-o să continue.
— Nu m-am purtat frumos cu tine.
Nu era o scuză spectaculoasă.
Dar era sinceră.
— Nu trebuie să mă iubiți, i-am spus. Trebuie doar să respectați faptul că fiul dumneavoastră este un om adult.
A dat încet din cap.
— Încerc.
Și chiar a încercat.
Nu am devenit prietene apropiate.
Dar nici nu mai era nevoie.
Uneori mă gândesc la prima zi în care am intrat în casa ei și la femeia întinsă pe covoraș, convinsă că dacă blochează ușa își poate ține fiul lângă ea.
Telefonul meu n-a fost lucrul care a schimbat totul.
A fost doar momentul în care jocul a încetat să mai funcționeze.
Adevărata schimbare s-a produs după aceea, când eu am ieșit singură pe ușă și Cătălin a înțeles că nimeni nu putea face pasul următor în locul lui.
Pentru că uneori cea mai sănătoasă dovadă de iubire nu este să tragi un om după tine.
Este să-i dai drumul la mână și să vezi dacă știe să meargă singur.