Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai a rămas cu ochii fixați pe dosarul din mâna mea.
Zâmbetul îi dispăruse.
— Ce e asta?
Am scos prima foaie și am așezat-o pe comodă.
— Motivul pentru care ar fi trebuit să citești și tu actele înainte să deschizi șampania.
Adriana s-a apropiat imediat.
— Ce tot vorbești? Ai semnat! Am fost acolo!
— Da, Adriana. Am semnat niște documente. Dar nu pe cele pe care credeați voi că le semnez.
Mihai a luat foaia.
Cu fiecare rând citit, devenea mai palid.
Cu aproape o lună înainte, observasem că începuse să pună întrebări ciudate despre apartament. Unde țin actele originale. Ce valoare are acum. Dacă mai există vreo sarcină asupra lui.
Apoi apăruse brusc ideea renovării.
Mihai venise cu un teanc de documente și cu explicația că sunt „doar formalități”.
Numai că eu nu mai aveam încredere în el.
În aceeași săptămână mersesem la un avocat.
I-am arătat mesajele dintre Mihai și mama lui, documentele pe care voia să le semnez și tot ce reușisem să adun.
Atunci am aflat cât de departe ajunseseră.
— Ați vrut să mă faceți să semnez o declarație prin care să pară că renunț voluntar la drepturile mele asupra apartamentului, am spus.
Adriana a ridicat bărbia.
— Și ai semnat.
— Nu.
Am scos următoarea hârtie.
— Documentele finale au fost verificate înainte. Iar avocatul meu a notificat oficial tentativa de fraudă.
Mihai s-a întors spre mama lui.
— Ai spus că e rezolvat!
— Așa mi s-a spus!
— De cine?
Pentru prima dată, Adriana nu mai avea răspuns.
Am continuat:
— Apartamentul este în continuare al meu.
Tăcere.
Mihai s-a uitat spre pereți, spre mobilier, apoi din nou la mine.
— Al tău?
— A fost cumpărat de mine înainte de căsătorie și a rămas pe numele meu. Exact așa cum era și acum zece ani, când mama ta a intrat aici și a spus că „acum e al nostru”.
Adriana și-a lăsat paharul pe masă.
— Nu poți să ne dai afară.
Am privit-o.
— Tu nici măcar nu locuiești aici.
A deschis gura, dar am ridicat mâna.
— Iar Mihai și-a mutat deja domiciliul în urmă cu două săptămâni. Chiar el a făcut-o, ca parte din planul vostru.
Privirea lui s-a schimbat.
Înțelesese.
Încercând să pregătească terenul pentru divorț, își mutase oficial domiciliul la mama lui, convins că urma să devină curând proprietarul apartamentului.
Acum mișcarea se întorcea împotriva lui.
— Corina, hai să nu facem prostii, a spus, schimbând brusc tonul. Suntem împreună de zece ani.
Aproape că am râs.
— Acum zece minute sărbătoreai că m-ai păcălit.
— Eram nervos.
— Cu șampanie?
Adriana a intervenit:
— Mihai, nu te umili în fața ei!
M-am uitat la cele șapte cutii din hol.
— De aceea v-am strâns lucrurile. Nu vreau să rămână nimic aici.
Mihai a venit spre mine.
— Și divorțul?
— Merge înainte.
— Corina…
— Tu l-ai cerut.
— Putem retrage actele.
Am clătinat din cap.
— Tu poți retrage ce vrei. Eu nu-mi mai retrag decizia.
Atunci a sunat interfonul.
Am apăsat butonul.
După câteva minute, avocatul meu a ajuns la ușă.
Adriana l-a privit de parcă simpla lui prezență era o insultă.
— Cine mai e și ăsta?
— Omul pe care trebuia să-l consult înainte să semnez orice, am răspuns. Și, din fericire, exact asta am făcut.
Avocatul i-a înmânat lui Mihai un plic.
În el se aflau notificările privind divorțul și documentele prin care urma să fie contestată orice încercare de folosire a actelor obținute prin inducere în eroare.
Mai erau și copii după câteva conversații.
Mihai le-a recunoscut imediat.
Mesajele lui cu mama sa.
„Să nu-i dai timp să citească.”
„Spune-i că sunt pentru renovare.”
„După ce semnează, nu mai poate face nimic.”
Adriana s-a așezat încet.
— De unde le ai?
M-am uitat la Mihai.
— De pe tableta pe care ai lăsat-o luni întregi conectată la contul tău și pe care o foloseam amândoi.
Mihai și-a dus mâna la frunte.
De data aceasta nu mai avea replică.
— Nu vreau scandal, am spus. Nu vreau să vă văd umiliți. Vreau doar să plecați.
— Și unde să mă duc? a întrebat el.
Am privit spre mama lui.
— La „casa noastră”, presupun.
Adriana m-a fulgerat cu privirea.
Dar n-a spus nimic.
Un sfert de oră mai târziu, Mihai cobora cutiile spre mașină.
Șampania rămăsese desfăcută pe masă.
Nimeni nu mai avea chef să bea.
Adriana a fost ultima care a ajuns la ușă. S-a întors spre mine.
— Ai distrus familia asta.
Am privit-o câteva secunde.
— Nu, Adriana. Eu doar am refuzat să mă las scoasă din ea cu o minciună.
A plecat.
Mihai a rămas o clipă în prag.
— Chiar asta vrei?
Întrebarea m-a surprins.
După tot ce făcuse, încă mai credea că decizia era a mea.
— Nu, i-am spus. Eu voiam soțul cu care m-am căsătorit acum zece ani. Tu ai decis ce vrei să devii.
A coborât privirea.
Apoi a plecat.
Am închis ușa.
Pentru prima dată după luni întregi, apartamentul era complet liniștit.
M-am întors în sufragerie și am văzut fotoliul în care Adriana stătuse cu paharul de șampanie, convinsă că în sfârșit câștigase.
Pe măsuță rămăsese paharul ei, aproape plin.
L-am luat și am vărsat șampania în chiuvetă.
Divorțul nu s-a terminat într-o zi. Au urmat avocați, declarații și multe discuții pe care aș fi preferat să nu le mai port niciodată.
Dar apartamentul nu a ajuns la Mihai.
Nici la Adriana.
A rămas exact acolo unde fusese întotdeauna.
La mine.
Câteva luni mai târziu, am schimbat fotoliul.
Nu pentru că era vechi.
Ci pentru că într-o dimineață mi-am dat seama că nu mai voiam în casa mea niciun lucru care să-mi amintească de femeia care mă numise ani întregi „chiriașă”.
În locul lui am pus o bibliotecă.
Pe primul raft am așezat fotografia părinților mei.
Iar într-o seară, privind apartamentul în care cineva încercase să mă facă să mă simt musafir, am înțeles ceva:
Tăcerea mea nu fusese slăbiciune.
Nu făcusem scandal pentru că nu aveam nevoie.
În timp ce ei sărbătoreau victoria, eu știam deja adevărul.
Nu eu eram cea care trebuia să plece.