Partea 2-a, continuarea povestii
Elena îl privea fără să se mai poată mișca. Toată viața încercase să-l pregătească pentru lumea din jur, dar acum nu mai putea face nimic pentru el.
Matei era singurul care o putea salva.
Băiatul a strâns telefonul în mâini, și-a privit mama căzută pe podea și a rostit cu voce stinsă:
— Nu pleca… Sunt aici.
Apoi a apăsat un număr.
Matei a apăsat numărul, dar degetele îi tremurau atât de tare, încât a greșit din nou. Telefonul i-a alunecat aproape din mână.
Elena încerca să rămână conștientă.
— Încet, Matei… cum am exersat.
Cu câteva luni înainte, Sofia îi salvase în telefon numărul de urgență și îl învățase ce să spună. Repetaseră adresa, etajul și codul de la intrare, fără să creadă că va veni atât de curând ziua în care acele exerciții vor deveni vitale.
Matei a inspirat adânc și a încercat din nou. De data aceasta, apelul a pornit.
— Serviciul de urgență. Ce s-a întâmplat?
Băiatul a rămas mut câteva clipe. Privirea îi aluneca de la telefon la mama lui, iar respirația îi devenise tot mai rapidă.
— Spune-le, a șoptit Elena. Poți.
— Mamei îi este rău, a rostit el rar. A căzut și nu se poate ridica.
Operatoarea i-a pus câteva întrebări. Matei a spus strada, numărul blocului, etajul și codul de acces. Apoi a lăsat telefonul pe difuzor, așa cum fusese învățat.
— Ajutorul este pe drum. Rămâneți lângă mama dumneavoastră.
Matei a adus o pernă și a așezat-o cu grijă sub capul Elenei. Apoi s-a așezat pe podea, i-a prins mâna între palmele lui și a repetat:
— Sunt aici. Nu plec. Sunt aici.
Când echipajul medical a intrat în apartament, unul dintre paramedici l-a găsit în aceeași poziție.
— Dumneavoastră ați sunat?
— Eu, a răspuns Matei.
— Ați făcut totul foarte bine.
Elena a închis ochii, iar lacrimile i s-au prelins spre tâmple. Nu din cauza durerii, ci pentru că fiul despre care i se spusese că va depinde întotdeauna de ceilalți devenise, în cea mai grea clipă, sprijinul ei.
La spital, medicii au descoperit că Elena suferise un accident vascular cerebral ușor. Pentru că ambulanța fusese chemată repede, tratamentul începuse la timp, iar șansele de recuperare erau foarte bune.
— Ați avut noroc că fiul dumneavoastră a reacționat atât de repede, i-a spus medicul.
Elena l-a privit pe Matei, care stătea lângă pat cu mâinile împreunate.
— Eu am avut noroc cu mult înainte de ziua aceasta, a răspuns ea. Din clipa în care el a făcut primul pas spre mine.
Câteva zile mai târziu, Elena s-a întors acasă. Mihai nu-i mai dădea drumul la mână, iar Sofia pregătise masa și o plăcintă care se rumenise puțin prea tare.
Matei împărțea bucățile cu mare atenție, astfel încât fiecare să primească la fel. După ce a terminat, s-a oprit în fața mamei sale.
— Mamă…
— Ce este, băiatul meu?
Matei și-a căutat îndelung cuvintele. Nimeni nu l-a grăbit.
— Mulțumesc că nu m-ai părăsit.
În cameră s-a făcut liniște. Elena s-a ridicat, l-a cuprins în brațe și și-a lipit obrazul de tâmpla lui.
— Tu nu m-ai părăsit pe mine, Matei. Tu mi-ai salvat viața.
Incidentul o făcuse însă să înțeleagă că nu mai putea alunga discuția despre viitor. Dragostea nu era suficientă dacă nu era însoțită de un plan.
După câteva zile, i-a chemat pe toți la masă.
— Nu vorbim despre asta pentru că urmează să se întâmple ceva rău, le-a spus. Vorbim pentru ca Matei să fie în siguranță, indiferent ce se întâmplă cu noi.
Mihai pregătise deja un dosar. În el se aflau actele lui Matei, programul terapiilor, numerele medicilor, informațiile despre medicamente și lucrurile care îl ajutau să se liniștească atunci când rutina lui se schimba.
Matei a privit dosarul și s-a încordat.
— Mă trimiteți undeva?
— Nu, a răspuns imediat Sofia, luându-l de mână. Aceasta este casa ta.
— Atunci de ce sunt toate actele acolo?
Mihai s-a așezat lângă el.
— Pentru că vreau să știu tot ce știe mama ta. Vreau să pot avea grijă de tine la fel de bine.
Matei l-a privit atent.
— Tu nu pleci?
Întrebarea a căzut greu peste masă. Cu mulți ani înainte, îl văzuse pe Radu plecând cu o geantă și nu uitase niciodată.
Mihai i-a strâns umărul.
— Nu plec. Sunt tatăl tău nu pentru că mă obligă o hârtie, ci pentru că eu te-am ales și tu m-ai primit în viața ta.
Matei și-a întors repede capul, dar Elena a observat cum își ștergea ochii cu mâneca.
Sofia urma să-și termine facultatea și primise o ofertă bună de muncă la Brașov. Voia să accepte, dar se simțea vinovată că s-ar îndepărta de familie.
— Nu trebuie să renunți la viața ta din cauza noastră, i-a spus Elena.
— Dar dacă Matei va avea nevoie de mine?
Matei ascultase în tăcere.
— Munca ta este importantă? a întrebat-o.
— Foarte importantă.
— Atunci mergi. Dar mă suni seara?
Sofia a izbucnit în plâns și l-a îmbrățișat.
— În fiecare seară.
Familia a stabilit că Matei va rămâne în casa lui, alături de Mihai, iar Sofia va fi persoana care va lua deciziile importante dacă părinții nu vor mai putea. Au pus deoparte economii și au discutat cu specialiști care îi puteau ajuta pe viitor.
Pentru prima dată după mulți ani, Elena a simțit că frica nu mai conducea totul.
Într-o după-amiază, ieșind de la control împreună cu Matei, l-a întâlnit întâmplător pe Radu. Fostul ei soț avea părul încărunțit și părea mult mai bătrân decât îl păstrase în amintire.
L-a privit lung pe Matei.
— El este?
— Da. Fiul tău.
Radu s-a apropiat nesigur.
— Bună, Matei.
Bărbatul din fața lui l-a studiat câteva clipe.
— Bună ziua.
Radu și-a dus palma la gură.
— Vorbește…
— Vorbește, citește, gătește lucruri simple și, când mi s-a făcut rău, a chemat singur ambulanța. Mi-a salvat viața.
Ochii lui Radu s-au umplut de lacrimi.
— Atunci mi-a fost frică, Elena. Am crezut că nu voi putea suporta.
— Și mie mi-a fost frică în fiecare zi.
— Mă poți ierta?
Elena s-a uitat spre Matei, apoi a răspuns calm:
— Cel mai dureros nu a fost că fiul nostru s-a născut diferit. A fost că frica ta s-a dovedit mai mare decât iubirea. Eu nu mai port ură, dar anii în care ai lipsit nu pot fi șterși printr-un singur „iartă-mă”.
Matei și-a prins mama de braț.
— Mergem acasă?
— Da, băiatul meu.
În seara aceea, familia s-a adunat în curte. Mihai pregătea grătarul, Sofia venise de la Brașov pentru weekend, iar Matei așeza atent câte un șervețel pentru fiecare.
S-a oprit, i-a privit pe rând și a spus fără pauzele lungi de altădată:
— Avem o familie mare.
— Da, a răspuns Elena, strângându-i mâna.
— Și bună, a adăugat el.
Cândva, Elenei i se spusese că fiul ei va depinde întreaga viață de ceilalți. Poate că, într-un fel, era adevărat. Dar acum înțelesese că și ei depindeau de Matei: de bunătatea lui, de răbdarea lui și de felul în care îi învățase să rămână împreună.
Elena nu se mai întreba cu aceeași teamă ce se va întâmpla cu el când ea nu va mai fi.
Știa că Matei va avea întotdeauna o casă și oameni care îl vor iubi. Pentru că o familie adevărată nu este alcătuită din oameni cărora nu le este niciodată frică, ci din cei care, chiar și atunci când se tem, aleg să nu plece.