Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Știi ce mă doare pe mine cel mai tare din tot ce-ați făcut voi trei? întrebă mama.
Am lăsat farfuria în chiuvetă și m-am întors spre ea.
— Ce, mamă?
Mă așteptam să vorbească despre pământ.
Despre cei 28.000 de lei aruncați pe avocați și expertize.
Despre scaieții care crescuseră acolo unde tata semăna grâu.
Dar mama a spus încet:
— Că voi trei nu mai sunteți frați.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
— Sunteți niște străini cu același nume, Costele.
Am vrut să mă apăr.
Să-i spun că Sandu mă făcuse hoț.
Că Petrică îi ținuse partea.
Că eu muncisem singur pământul.
Mama ridică însă mâna.
— Știu ce-a făcut fiecare. Nu spun că tu ai fost singurul vinovat.
A împins strachina cu fasole deoparte.
— Dar tatăl vostru nu v-a lăsat cinci hectare ca să aveți ce împărți. Vi le-a lăsat ca să aveți un motiv să vă întoarceți unul la altul.
N-am răspuns.
— Știi ce spunea taică-tu?
Am clătinat din cap.
— „Cât timp băieții au pământul împreună, măcar o dată pe an tot trebuie să se așeze la aceeași masă.”
Mama zâmbi amar.
— El credea că vă lasă ceva care să vă țină aproape. Voi ați făcut din el motivul pentru care nu vă mai vorbiți.
În noaptea aceea n-am dormit.
A doua zi m-am urcat în mașină și am mers la câmp.
Era frig.
Scaieții uscați se loveau între ei în vânt.
Am coborât și am mers până la prima piatră de hotar.
Apoi la a doua.
Trei fâșii perfect delimitate.
Totul fusese împărțit corect.
La centimetru.
Și tocmai asta mi s-a părut atât de absurd.
Câștigaserăm fiecare exact ce cerusem.
Sandu avea partea dinspre șosea.
Petrică avea bucata lui.
Eu o aveam pe a mea.
Și toate trei erau pustii.
Mi-am amintit de tata.
Când eram copii, ne lua acolo vara.
Eu conduceam tractorul câțiva metri și mă credeam om mare.
Sandu aducea apa.
Petrică, fiind cel mai mic, se ascundea prin grâu și tata se prefăcea că nu-l găsește.
Atunci nu exista nicio piatră între noi.
M-am întors acasă și am început să caut printr-un sertar vechi.
Am găsit un plic cu fotografii.
Într-una eram noi trei copii.
Eu aveam vreo doisprezece ani.
Sandu, nouă.
Petrică, șapte.
Stăteam la marginea câmpului, murdari până la genunchi, iar tata era în mijlocul nostru.
Ne ținea pe toți trei de mână.
Pe spatele fotografiei scrisese:
„Băieții mei, vara lui 1983.”
Am fotografiat poza cu telefonul.
Am deschis conversația cu Sandu.
Nu-i mai scrisesem de aproape doi ani.
Am tastat:
„Am fost azi la pământ.”
Am șters.
Am încercat din nou:
„Mama a zis că suntem niște proști.”
Am șters și asta.
Până la urmă am trimis doar fotografia.
Nimic altceva.
Au trecut zece minute.
O jumătate de oră.
O oră.
Niciun răspuns.
Mi-am pus telefonul pe masă.
Seara, când aproape uitasem, a vibrat.
Sandu.
Mesajul avea doar câteva cuvinte:
„Mai ai poza asta?”
Am răspuns:
„Da.”
După câteva minute:
„Țin minte ziua.”
Atât.
Dar după doi ani în care nu ne spuseserăm nimic, pentru mine a fost suficient.
A doua zi i-am trimis fotografia și lui Petrică.
Mi-a răspuns din Belgia, unde îl prinsese cursa.
„Tata ne cumpărase înghețată după poza asta.”
Zâmbeam fără să-mi dau seama.
„Ții minte?”
„Normal că țin minte.”
Apoi tăcere.
Nu ne-am cerut iertare.
Nu ne-am împăcat miraculos.
Nu ne-am sunat să ne spunem că ne iubim.
Viața adevărată nu se repară atât de repede.
Dar o ușă care fusese închisă doi ani se deschisese puțin.
Au trecut câteva săptămâni.
Într-o duminică dimineață m-a sunat Sandu.
Am privit numele de pe ecran mult timp înainte să răspund.
— Da?
— Ce faci?
— Bine.
— Mama?
— Tot așa.
Tăcere.
Apoi m-a întrebat:
— Pământul chiar e atât de rău?
— Mai rău.
— La primăvară ar trebui curățat.
Am zâmbit amar.
— Care parte?
Sandu tăcu.
Știam amândoi de ce întrebasem.
— Toate, spuse în cele din urmă.
N-am răspuns imediat.
— Vorbește și cu Petrică, continuă el. Poate vine și el.
— Și pietrele?
Altă tăcere.
— Vedem noi.
Primăvara următoare, Sandu a venit din Germania.
Petrică și-a aranjat o cursă ca să ajungă acasă două zile.
În prima dimineață am plecat toți trei spre câmp.
În mașină era o liniște îngrozitoare.
Nu știam despre ce să vorbim.
Despre proces?
Despre bani?
Despre cei doi ani în care ne ignoraserăm?
Când am ajuns, Petrică coborî primul.
Privi câmpul și fluieră.
— Mamă, ce-am făcut aici…
Sandu nu spuse nimic.
Am scos uneltele.
Primele două ore am muncit aproape fără să vorbim.
Tăiam buruienile.
Strângeam crengile.
Ardeam resturile unde era permis și curățam terenul.
La un moment dat am ajuns la una dintre pietrele albe.
M-am oprit.
Sandu era de partea cealaltă.
Ne-am privit.
Piatra aceea fusese măsurată, calculată și plătită din banii noștri.
Era granița pentru care ne certaserăm luni întregi.
Sandu puse mâna pe ea.
— Costele…
— Ce?
— Ajută-mă.
Am prins piatra de partea cealaltă.
Petrică veni și el.
N-a fost nevoie să spunem nimic.
Am tras toți trei.
Piatra ieși din pământ.
Am dus-o la marginea drumului.
Apoi am scos-o pe următoarea.
Și pe următoarea.
Legal, pământul rămânea împărțit.
Fiecare avea actul lui.
Dar pentru prima dată după ani întregi, când priveai câmpul, nu mai vedeai trei frați despărțiți de niște pietre.
Vedeai din nou un singur pământ.
La prânz ne-am așezat lângă tractor cu pâine, brânză, ceapă și câteva roșii.
Petrică a început să râdă.
— Știți cât am cheltuit noi ca să punem pietrele alea?
— Nu începe, i-am spus.
— Douăzeci și opt de mii de lei ca să le punem și o dimineață ca să le scoatem.
Pentru câteva secunde am tăcut.
Apoi am început toți trei să râdem.
Nu pentru că era amuzant.
Ci pentru că, dacă nu râdeam, probabil începeam să plângem.
Seara am mers la mama.
Când ne-a văzut pe toți trei intrând împreună în curte, a rămas în prag.
Nu ne mai văzuse așa de ani întregi.
— Ce s-a întâmplat?
Sandu o sărută pe obraz.
— Nimic, mamă.
Petrică ridică sacoșa cu cumpărături.
— Am venit să mâncăm.
Mama se uită la mine.
N-am spus nimic.
Doar am zâmbit.
La masă, la început, am vorbit despre lucruri fără importanță.
Germania.
Drumurile lui Petrică.
Fabrica.
Vecinii.
Apoi Sandu spuse:
— La toamnă punem grâu?
Petrică ridică paharul.
— Dacă muncește Costel.
— Să te ia naiba, am răspuns.
Mama a început să râdă.
Un râs adevărat, cum nu mai auzisem de mult.
În primăvara următoare am semănat din nou.
Nu toate cele cinci hectare.
N-am mai avut puterea și nici banii de altădată.
Dar am început.
Împreună.
Actele au rămas aceleași.
Trei proprietari.
Trei bucăți.
Dar am făcut între noi o înțelegere simplă.
Cât timp mama trăia, pământul urma să fie lucrat ca unul singur.
Mai târziu aveam să vedem ce facem cu el.
Nu deveniserăm dintr-odată frații perfecți.
Ne mai certam.
Sandu tot credea că știe mai bine.
Petrică tot întârzia.
Eu tot eram încăpățânat.
Dar acum ne certam la aceeași masă.
Și era o diferență uriașă.
Într-o seară, mama m-a întrebat:
— Costele, mai sunt scaieți pe pământ?
— Mai sunt câțiva.
— Scoateți-i.
Apoi a zâmbit.
— Și aveți grijă să nu crească iar între voi.
Am înțeles.
Tata ne lăsase cinci hectare.
Noi crezuserăm că moștenirea însemna să stabilim exact cât îi revine fiecăruia.
Ne-au trebuit 14 luni de proces, 28.000 de lei și doi ani de tăcere ca să înțelegem că lucrul cel mai valoros pe care ni-l lăsase nu putea fi măsurat de niciun topograf.
Pământul putea fi împărțit în trei.
Familia, odată împărțită, era mult mai greu de pus la loc.