Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Gheorghe și-a ținut palma peste dosar.
Nimeni nu mai vorbea.
Mariana era prima care și-a pierdut răbdarea.
— Ce hotărâre?
Bătrânul n-a răspuns imediat.
A deschis dosarul și a scos câteva documente.
— Am 83 de ani. Nu știu câți ani mai am, dar știu un lucru: nu vreau să plec de pe lumea asta lăsând în urmă o nedreptate pe care o pot îndrepta.
Radu și-a schimbat poziția pe scaun.
— Bunicule, despre ce vorbești?
Gheorghe s-a uitat spre Sofia.
Fetița încă ținea căluțul de lemn în mâini.
— Despre ea.
Mariana pufni.
— Iar începem?
Gheorghe și-a întors încet privirea spre ea.
— Da, Mariana. Iar începem cu nepoata ta. Pentru că se pare că unii dintre voi aveți nevoie să vi se amintească faptul că un copil nu încetează să fie familie doar pentru că părinții lui divorțează.
Apoi a scos o foaie din dosar.
— Am o casă în oraș. Cea de pe strada Castanilor.
Nicolae ridică brusc privirea.
— Tată…
— Lasă-mă să termin.
Radu se uită nedumerit spre el.
Eu nu înțelegeam încă unde voia să ajungă.
— Casa aceea a stat goală aproape doi ani, continuă Gheorghe. Am tot spus că o voi vinde. Nu o mai vând.
A pus documentul pe masă.
— Am trecut-o pe numele Sofiei.
Pentru câteva secunde, n-am auzit nimic.
Nici măcar respirația celor din jur.
— Ce-ai făcut? întrebă Mariana.
Eu am rămas nemișcată.
— Domnule Gheorghe…
— Sofia este proprietara. Actele sunt făcute.
Mi-am dus mâna la gură.
— Nu pot accepta așa ceva.
— Nu ți-am dat-o ție.
Replica lui m-a oprit.
Bătrânul se uită spre Sofia.
— I-am dat-o strănepoatei mele.
Apoi privirea lui reveni la mine.
— Tu ești mama ei. Veți locui acolo împreună.
Radu se ridică.
— Bunicule, stai puțin. Dacă vorbim despre moștenire, atunci…
Gheorghe ridică o mână.
— Nu vorbim despre moștenirea ta.
— Dar sunt nepotul tău!
— Iar ea este strănepoata mea.
— Ioana poate să se recăsătorească și să…
— Ioana nu primește proprietatea.
Radu tăcu.
Gheorghe continuă:
— Casa este a Sofiei. Am pus lucrurile în ordine astfel încât nimeni să nu poată decide peste câțiva ani că are nevoie de bani și s-o lase pe copil fără acoperiș deasupra capului.
Atunci Mariana izbucni:
— Asta e nebunie! Femeia asta nici măcar nu mai face parte din familia noastră!
Gheorghe se ridică încet.
Avea nevoie de baston, dar în clipa aceea părea mai puternic decât toți ceilalți de la masă.
— Ascultă-mă bine, Mariana. O soție poate deveni fostă soție. Un copil însă nu devine niciodată un fost copil.
Mariana rămase fără replică.
— Sofia poartă sângele familiei noastre indiferent ce s-a întâmplat între părinții ei. Iar dacă tatăl ei consideră că obligația lui se termină la suma minimă de pe o hârtie, atunci măcar străbunicul ei poate să se asigure că are un acoperiș.
Radu pălise.
Eu simțeam lacrimile urcându-mi în ochi.
Nu pentru casă.
Ci pentru faptul că, după atâta timp în care mă luptasem singură, cineva spusese cu voce tare că Sofia conta.
— De ce? am reușit să întreb.
Gheorghe s-a așezat.
— Pentru că Nicolae mi-a povestit cum trăiți.
M-am uitat spre fostul meu socru.
— I-am spus tot, recunoscu el.
— Și ai făcut bine, spuse Gheorghe. O familie care are o casă goală și lasă un copil să doarmă într-o cameră împărțită cu altcineva are o problemă mai mare decât lipsa banilor.
Mariana și-a încrucișat brațele.
— Și noi ce facem?
Gheorghe o privi.
— Voi?
— Da, noi. Dacă începi să împarți proprietățile după bunul plac…
— Sunt proprietățile mele.
— Dar familia…
Gheorghe zâmbi amar.
— Acum câteva minute spuneai că Ioana nu este familie. Acum îți amintești de familie când vorbim despre proprietăți?
Nicolae și-a ascuns un zâmbet.
Mariana s-a ridicat.
— Eu nu stau să fiu insultată în propria casă!
Gheorghe și-a înclinat capul.
— Iar ai uitat.
— Ce?
— Nu este casa ta.
Mariana încremeni.
Eu m-am uitat spre Nicolae.
Nici el nu părea surprins.
— Gheorghe…
— Casa aceasta este a mea. Am cumpărat-o eu. Este pe numele meu. Tu și Nicolae locuiți aici pentru că v-am lăsat.
Pentru prima dată în ziua aceea, Mariana nu mai avea nimic de spus.
Bătrânul se aplecă ușor spre ea.
— Nu te dau afară, dacă asta te sperie. Dar poate că data viitoare când întrebi pe cineva „cine ești tu să stai la masa mea?”, îți vei aminti că masa nu este întotdeauna a celui care vorbește cel mai tare.
S-a făcut o liniște atât de adâncă încât se auzea focul trosnind în sobă.
Mariana s-a așezat.
Pe alt scaun.
De data aceasta fără să mai spună nimic.
Gheorghe și-a turnat ceai.
— Acum putem mânca.
Sofia îl privi.
— Străbunicule?
— Da, puiule?
— Pot să iau căluțul acasă?
Gheorghe zâmbi.
— Tot ce ți-am dat astăzi merge cu tine acasă.
Am simțit din nou nodul din gât.
După masă, Radu m-a prins pe verandă.
— Ioana, trebuie să discutăm.
— Despre ce?
— Despre casă.
Am râs fără să vreau.
— Evident.
— Nu asta am vrut să spun.
— Atunci spune ce ai vrut.
Și-a băgat mâinile în buzunare.
— Casa este a Sofiei. Dar ea are patru ani. Tu vei decide tot.
— Până va fi suficient de mare, da.
— Și dacă apare altcineva în viața ta?
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
— Asta te preocupă?
— Mă preocupă fiica mea.
— Radu, dacă te preocupa fiica ta, nu așteptai ca străbunicul ei de 83 de ani să afle că doarme într-o cameră cu o perdea în loc de ușă.
A coborât privirea.
— Știu că am greșit.
— Nu. Ai făcut minimum pe care te obliga legea să-l faci și te-ai convins că asta înseamnă că ești tată.
Cuvintele l-au durut.
Dar erau adevărate.
— Vreau să schimb lucrurile.
— Atunci schimbă-le.
— Cum?
— Începe prin a fi tată fără să te întrebe nimeni.
Am intrat în casă.
Pentru prima dată, nu mai aveam nimic de demonstrat.
Două săptămâni mai târziu am primit cheile.
Casa era modestă.
Două dormitoare, o bucătărie mică, un living și o curte cât să încapă un leagăn.
Pentru mine părea un palat.
Sofia alerga dintr-o cameră în alta.
— Mami! Asta e camera mea?
— Da.
— Numai a mea?
Mi s-a frânt vocea.
— Numai a ta.
S-a întors în mijlocul camerei.
— Și unde doarme Andreea?
Am început să râd printre lacrimi.
— Andreea are casa ei.
Sofia se gândi.
— Atunci putem să-i dăm și ei o cheie.
M-am așezat pe podea și am strâns-o în brațe.
— Putem.
În prima noapte n-am avut aproape deloc mobilă.
Am mâncat pizza pe podea.
Sofia a adormit pe o saltea în camera ei, cu căluțul de lemn lângă pernă.
Eu am rămas în prag și am privit-o mult timp.
Nu mai exista perdeaua.
Avea o ușă.
O cameră.
Un loc al ei.
Și nimeni nu putea spune că nu avea dreptul să fie acolo.
Nicolae venea des.
Uneori cu cumpărături, din obișnuință.
— Domnule Nicolae, acum chiar nu mai trebuie.
— Știu.
— Atunci de ce continuați?
Ridica din umeri.
— Pentru că sunt bunic.
Radu a început și el să se schimbe.
Nu peste noapte.
Prima dată a venit s-o ia pe Sofia la parc fără să-i amintesc.
Apoi a cumpărat haine pentru grădiniță fără să scadă banii din pensia alimentară.
După câteva luni, și-a declarat veniturile reale și suma pentru Sofia a fost recalculată.
Nu l-am felicitat.
Era tatăl ei.
Nu avea nevoie de medalie pentru că începuse să-și facă datoria.
Dar am apreciat că o făcea.
Într-o duminică, a venit la ușă.
Sofia s-a aruncat în brațele lui.
— Tati!
Radu a ridicat-o.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Pot să intru?
Întrebarea m-a surprins.
În trecut intra fără să întrebe.
— Da.
A pășit în hol.
— Frumos.
— Mulțumesc.
— Bunicul a făcut un lucru bun.
— Da.
A tăcut.
— Și tu ai avut dreptate.
— Despre ce?
— Că trebuie să fiu tată fără să mă împingă cineva de la spate.
Am dat din cap.
Era suficient.
Cu Mariana lucrurile au mers mai greu.
Câteva luni nu m-a sunat.
Apoi, într-o după-amiază, m-a întrebat dacă o poate vedea pe Sofia.
— Sigur.
— Pot veni la voi?
Am ezitat.
— Da.
Când a ajuns, a stat câteva secunde în fața ușii.
Nu a intrat.
A așteptat.
Am înțeles.
— Poți intra, Mariana.
Și-a scos pantofii și a pășit înăuntru.
Sofia a venit alergând.
— Bunica!
Mariana s-a aplecat și a luat-o în brațe.
Am văzut-o închizând ochii.
Poate pentru prima dată înțelesese ce era pe cale să piardă.
Nu ne-am cerut scuze una alteia.
Nu am devenit prietene.
Dar de atunci, când venea, suna la ușă.
Și nu mai vorbea despre „alte nurori” sau „alți nepoți”.
Pentru că Sofia era acolo.
Nu era înlocuibilă.
Un an mai târziu, Gheorghe a venit să ne vadă.
Nicolae l-a adus cu mașina.
Bătrânul a intrat încet, sprijinit în baston.
Sofia l-a luat de mână.
— Vino să vezi camera mea!
Gheorghe s-a lăsat condus.
Când s-au întors, m-a găsit în bucătărie.
— Ești bine aici?
— Da.
— Și fata?
Am privit spre Sofia.
— Foarte bine.
Gheorghe a dat din cap.
— Atunci am făcut ce trebuia.
— Nu știu cum să vă mulțumesc.
— Crescând-o bine.
Am zâmbit.
— Asta încerc.
Înainte să plece, s-a oprit în prag.
— Ioana.
— Da?
— Să nu uiți niciodată ceva. Casa e a Sofiei, dar viața ta e a ta. Nu lăsa pe nimeni să creadă că pentru că ți-a făcut un bine are dreptul să ți-o conducă.
M-am uitat la el.
Probabil tocmai de aceea îl respectam.
Nu-mi dăduse o casă ca să mă controleze.
Îi oferise strănepoatei lui siguranță și apoi făcuse un pas înapoi.
În seara aceea, după ce Sofia a adormit, m-am așezat singură în bucătărie.
Pe frigider era un desen făcut de ea.
Patru pereți.
Un acoperiș roșu.
Două ferestre.
Și două personaje ținându-se de mână.
Deasupra lor, cu litere strâmbe, educatoarea o ajutase să scrie:
„MAMI ȘI SOFIA”.
Am zâmbit.
Multă vreme crezusem că după divorț pierdusem o familie.
De fapt, familia mea fusese tot timpul lângă mine.
Avea patru ani.
Dormea în camera de alături.
Și acum avea, în sfârșit, un loc în care nimeni nu putea să-i spună:
„Tu cine ești ca să stai aici?”