Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu privirea lipită de dosar.
— A murit la naștere? am repetat.
Asistenta socială a dat încet din cap.
— Ilinca a fost preluată imediat după naștere. Tatăl biologic a fost identificat, dar a refuzat să o ia. Mama Marei a fost contactată, însă nu a putut prelua copilul.
Nu am mai auzit mare lucru după aceea.
Mă gândeam doar la Mara. La fata cu care visasem cândva la o casă și o familie. La faptul că murise fără ca eu să aflu. Și la fetița ei, care purta același semn pe obraz și care rămăsese singură într-o lume în care douăzeci de familii îi spuseseră nu.
Am plecat de la centru și m-am dus direct la mama Marei.
Încă îmi aminteam adresa.
Casa arăta mai rău decât o țineam minte. Curtea era neîngrijită, iar pe masa din bucătărie erau câteva sticle goale.
Când mi-a deschis ușa, femeia m-a privit câteva secunde.
— Andrei?
— Am aflat astăzi despre Mara.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Ai văzut-o pe Ilinca?
— Da.
A făcut un pas înapoi și m-a lăsat să intru.
Mi-a povestit că Mara lucrase într-un restaurant și îl cunoscuse pe tatăl copilului acolo. Când sarcina devenise complicată, bărbatul începuse să se îndepărteze. După moartea Marei, dispăruse complet.
— Iar tu de ce nu ai luat-o? am întrebat-o, deși îmi era teamă de răspuns.
Femeia s-a uitat la sticla de pe masă.
— Pentru că încă beau, Andrei. N-am fost în stare să fiu mama de care Mara avea nevoie. N-aveam dreptul să risc să fiu și bunica care o distruge pe Ilinca.
Am plecat de acolo cu furie, dar și cu un fel de tristețe pe care nu știam unde s-o pun.
Apoi m-am dus la cimitir.
Mormântul Marei era simplu, sub un arțar bătrân. Pe piatra funerară scria doar:
Mara Ionescu
Fiică și mamă iubită
M-am așezat în iarbă și am stat mult timp fără să spun nimic.
— Îmi pare rău, am șoptit într-un final. Pentru că n-am sunat. Pentru că n-am insistat. Pentru că am lăsat nouă ani să treacă.
I-am spus despre Ilinca. Despre salopeta galbenă, despre șoseta lipsă și despre felul în care îmi ținuse gulerul în pumn.
— Dacă mi se va permite, i-am spus, o să am grijă să nu mai fie singură.
A doua zi, am sunat-o pe asistenta socială.
— Vreau să încep procedura pentru a fi luat în considerare ca familie de plasament pentru Ilinca.
A urmat cea mai grea perioadă din viața mea.
Verificări, interviuri, cursuri, controale medicale, evaluarea casei, întrebări despre venituri, despre programul meu, despre cine mă poate ajuta dacă mă îmbolnăvesc.
Mi-am mutat viața înapoi în casa părinților mei, pe care o ținusem închisă ani la rând după moartea lor.
Am amenajat o cameră mică pentru Ilinca: pătuț, perdele crem, jucării, o lampă de veghe și un dulap mult prea mare pentru hainele ei mici.
Am învățat despre sindromul Down, despre terapii, controale și despre tot ce avea nevoie ca să crească sănătoasă și iubită.
Dar cel mai mult am învățat de la ea.
Am aflat că urăște mazărea.
Că își scoate șosetele ori de câte ori nimeni nu se uită.
Că râde cu tot corpul atunci când mă prefac că strănut.
Și că, uneori, un copil nu trebuie să spună nimic ca să-ți schimbe întreaga viață.
După luni de vizite, asistența socială m-a chemat la centru.
Ilinca stătea pe podea și mesteca urechea unui iepuraș de pluș.
Pe birou era un teanc de acte.
— Plasamentul preadoptiv a fost aprobat, mi-a spus femeia. Mai sunt pași până la adopția finală, dar Ilinca poate veni acasă cu dumneavoastră.
Mi-a întins documentele.
Le citisem deja. Avocatul meu le verificase. Știam fiecare condiție.
Așa că am semnat.
Pagină după pagină.
Când am terminat, asistenta socială s-a uitat la ceas.
— Mai puțin de patru minute.
M-am uitat spre Ilinca.
— Am avut luni întregi să mă gândesc la asta.
În după-amiaza aceea, am dus-o acasă.
Nu era încă fiica mea în acte.
Dar în casa aceea, în brațele mele, era deja.
Un an mai târziu, am ajuns în fața judecătoarei.
Mi-a pus câteva întrebări, iar eu am răspuns cu mâinile tremurând.
Apoi a semnat hotărârea.
Ilinca devenise, oficial, fiica mea.
În weekendul următor, am dus-o la mormântul Marei.
Ilinca mergea deja, deși prefera să facă câțiva pași hotărâți și apoi să se așeze brusc, de parcă pământul o chemase.
Am pus flori lângă piatra funerară și m-am așezat cu ea pe o pătură.
I-am atins ușor semnul din naștere de pe obraz.
— Într-o zi o să-ți spun totul despre mama ta, i-am șoptit.
Ilinca a apucat cartea cu povești din mâna mea și a încercat să întoarcă trei pagini deodată.
Am râs.
Douăzeci de familii văzuseră un diagnostic și plecaseră.
Eu văzusem o fetiță care îmi ținea gulerul în mână.
Și am ales să rămân.