Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am pus tortul în frigider și mi-am legat șorțul.
Nu mai voiam să plâng.
Am frământat aluat pentru cozonac, am făcut papanași cu smântână și dulceață de vișine și am pus pe masă roșii din grădină, brânză și ceapă verde.
Mâinile mele crăpate, pe care vânzătoarea le luase cu vârful degetelor, s-au mișcat singure prin făină, ouă și ulei, așa cum făcuseră o viață întreagă.
Pe la cinci, am auzit poarta.
— Buni! Buni, am venit! a strigat Delia din curte.
A intrat în fugă și s-a agățat de gâtul meu. Mirosea a soare, bomboane și copil.
În urma ei venea Camelia, fiica mea.
— Miroase a cozonac, mamă, a spus ea când a intrat. Miroase a copilăria mea.
Am zâmbit.
— Du-te și spală-te pe mâini. În curând aprindem lumânările.
Când s-a întunecat, am scos tortul din frigider și l-am pus în mijlocul mesei. Am înfipt cele șapte lumânări și am stins lumina.
Delia stătea în genunchi pe scaun, cu ochii mari, privind flăcările.
Am cântat „La mulți ani” cât am putut de tare, deși cântam fals.
Delia a suflat atât de puternic, încât s-a aplecat peste tort și s-a ales cu frișcă pe nas și cu o căpșună lipită de obraz.
Am râs cu toții până ne-au dat lacrimile.
Apoi am tăiat tortul.
Delia a gustat o îmbucătură, apoi încă una. După aceea a lăsat furculița jos și s-a întors spre platoul cu papanași.
A luat unul cu mâna, l-a înmuiat în smântână și dulceață și l-a mâncat imediat.
A mai luat unul.
Apoi a rupt o bucată de cozonac și a început să mestece fericită.
Tortul de 280 de lei, cel din vitrina luxoasă, a rămas pe masă, neatins.
După câteva minute, Delia s-a oprit și s-a uitat serios la mine.
— Buni, la anul nu mai vreau tort de la magazin.
Am zâmbit.
— Nu?
— Nu. Vreau să-mi faci tu unul. Din ăla cu nucă. Al tău e mai bun.
Am rămas cu cuțitul în aer.
Fata din cofetărie îmi luase banii cu două degete, ca și cum erau murdari.
Dar copilul acesta tocmai îmi spusese că mâinile mele făceau ceva ce nu putea fi cumpărat cu nicio sumă.
Camelia m-a privit atent.
— Mamă, ce ai pățit?
— Nimic.
— Te cunosc. Spune-mi.
Am ezitat, apoi i-am povestit totul. Cele două luni în care strânsesem banii. Serile în care mâncasem pâine cu ceai. Cofetăria, privirea vânzătoarei și felul în care îmi luase bancnotele.
Camelia a lăsat furculița jos.
— Ai mâncat pâine cu ceai ca să-i cumperi ei tort?
— Nu voiam bani de la tine, i-am spus. Voiam să-i cumpăr eu ceva frumos. Din pensia mea.
A ocolit masa și m-a îmbrățișat.
— Mamă, fata aceea nu a văzut nimic. A văzut doar baticul și mâinile tale crăpate. Nu a văzut că mâinile astea m-au crescut pe mine. Că au muncit o viață. Că fac mâncarea pe care copilul meu o iubește.
A făcut o pauză.
— Cine este, de fapt, mai săracă dintre voi două?
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Pentru prima dată în acea zi, nu mai era rușine în ele.
Era doar emoție.
Mai târziu, Delia a adormit pe canapea, cu frișca încă uscată pe nas și cu lingura de la papanași în mână. Am învelit-o cu un pled, iar Camelia a început să spele vasele.
— Lasă, mamă, sunt musafiră, i-am spus.
— Ești mama mea, nu trebuie să fii singură și când ai musafiri.
Am rămas amândouă la masa cu mușama în carouri și am vorbit până târziu.
Când au plecat, Delia s-a agățat din nou de gâtul meu.
— Să nu uiți, buni. La anul vreau tort cu nucă.
— Nu uit.
Am închis poarta după ele și am rămas în curte.
Era răcoare, iar deasupra gutuiului bătrân se vedeau stelele.
Undeva, în centrul orașului, cofetăria cu marmură și lumini albe își închidea vitrinele.
Acolo, banii mei fuseseră luați cu două degete.
Aici, în casa mea cu ciment pe jos, masă acoperită cu mușama și preș țesut de mama, eram cel mai important om din lume pentru nepoata mea.
Nu greșisem ușa.
Doar intrasem, pentru câteva minute, într-un loc în care oamenii judecau valoarea după haine și bani.
Apoi mă întorsesem acasă.
De atunci nu mai cobor la cofetăria aceea.
Iar dacă voi avea sănătate, la anul îi voi face Deliei un tort cu nucă, cu mâinile mele crăpate și cu șorțul pătat de făină.
Și dacă cineva va plânge la masa aceea, va plânge de bucurie.
Pentru că uneori, cel mai scump tort nu este cel din vitrina luminată.
Este cel făcut de mâinile unui om care a pus în el toată dragostea pe care o are.