Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama a ridicat încet capacul cutiei.
Toți cei din jurul mesei tăceau.
Deasupra era o ramă foto.
Mama a luat-o și s-a uitat la fotografie.
Andreea și Radu stăteau în fața unei case mici, cu o curte, iar între ei țineau o cheie.
Mama și-a încruntat sprâncenele.
— Ce este asta?
Andreea a răspuns:
— Casa noastră.
Mama a ridicat imediat privirea.
— Ce?
— Am cumpărat-o.
Pentru prima dată în seara aceea, mama părea realmente dezorientată.
— Cum adică ați cumpărat-o?
Radu s-a apropiat de cutie.
— Afacerea mea nu merge chiar atât de prost pe cât ați crezut dumneavoastră.
A scos un dosar.
— În urmă cu aproape un an am obținut un contract important. N-am schimbat mașina, n-am început să cheltuiesc și n-am simțit nevoia să povestesc tuturor cât câștig. Am pus banii deoparte.
Andreea a continuat:
— Și eu am economisit.
Mama se uita când la fotografie, când la ei.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că voiam să-ți facem o surpriză după ce terminam actele.
Andreea a făcut o pauză.
— Numai că ai aflat înainte.
Mama și-a coborât privirea.
Eu încă nu înțelegeam.
— Cum a aflat?
Andreea s-a uitat spre mine.
— A găsit din întâmplare o ofertă de credit printre actele mele.
Radu a continuat:
— Și după aceea a venit la atelierul meu.
Mama a închis ochii pentru o secundă.
— Radu…
— Nu vreau să vă umilesc, doamnă Elena. Dar dacă tot am ajuns aici, cred că trebuie spus adevărul.
Andreea a dat din cap.
— Spune.
Radu s-a uitat spre mine.
— Mama voastră mi-a oferit bani ca să mă despart de Andreea.
Am rămas cu ochii la el.
— Ce?
Mama a ridicat imediat capul.
— Nu a fost așa!
— Atunci cum a fost? a întrebat Andreea.
— Am vrut să aflu ce fel de om este!
— Cum?
Mama și-a strâns mâinile.
— A fost un test.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Un test?
— Da! Voiam să văd dacă Radu o iubește cu adevărat sau dacă…
S-a oprit.
— Sau dacă ce? a întrebat Andreea.
Mama n-a răspuns.
Radu însă a rămas calm.
— Ați venit la atelier și mi-ați pus un plic pe birou.
Andreea avea deja ochii umezi.
— Și dacă lua banii, mamă?
— Atunci ai fi aflat cine este.
— Iar dacă nu îi lua?
Mama a tăcut.
Radu s-a aplecat din nou spre cutie.
— Nu i-am luat.
A scos un plic.
Mama a încremenit când l-a văzut.
— Acesta este…
— Da.
Radu l-a pus pe masă.
— Exact plicul pe care mi l-ați dat.
Mama s-a uitat la el.
— Dar…
— Nu l-am deschis.
— Deloc?
— Deloc.
A împins plicul spre ea.
— Este exact așa cum mi l-ați lăsat.
M-am întors spre mama.
— Cât era înăuntru?
Nu mi-a răspuns imediat.
— Mamă?
Vocea ei abia s-a auzit.
— Douăzeci de mii de lei.
Am simțit că mi se taie respirația.
— I-ai oferit lui Radu 20.000 de lei ca să o părăsească pe Andreea?
— Am vrut să văd ce face!
Radu a intervenit înainte ca discuția să explodeze.
— Și eu v-am spus atunci același lucru pe care vi-l spun și acum. Dacă Andreea va decide vreodată că nu mă mai vrea, plec. Nu-i cer nimic. Dar nu dispar din viața ei pentru bani.
Mama se uita la plic.
— De ce l-ai păstrat?
— Pentru că ați refuzat să-l luați înapoi.
Ea a dat încet din cap.
— Eram furioasă.
— Știu.
Radu a împins plicul până în fața ei.
— Acesta este adevăratul meu cadou pentru dumneavoastră.
Mama l-a privit.
— Banii dumneavoastră înapoi.
Nimeni nu mai vorbea.
M-am uitat spre Andreea.
— Atunci de ce ai venit în seara asta?
Sora mea a tras aer în piept.
— Pentru că am fost furioasă.
S-a întors spre mama.
— Foarte furioasă.
Mama avea lacrimi în ochi.
— Știu.
— Trei zile am spus că nu vin. Voiam să stai aici și să vezi scaunul meu gol. Voiam să simți și tu cum este să fii respinsă de cineva despre care crezi că faci totul „pentru binele lui”.
— Andreea…
— Dar m-am răzgândit.
Mama și-a ridicat privirea.
— De ce?
— Pentru că nu vreau să încep următoarea etapă din viața mea urându-te.
Mama a început să plângă.
Andreea a continuat:
— Am venit să-ți spun în față ce mi-ai făcut. Nu să te umilesc.
Radu s-a ridicat.
— Dacă vreți să vorbiți singure, eu pot să plec.
— Nu.
Mama îl oprise.
Vocea ei nu mai avea nimic din siguranța de la începutul serii.
— Te rog, rămâi.
Radu s-a așezat.
Mama și-a șters obrajii.
— Am greșit.
Andreea nu i-a făcut lucrurile ușoare.
— Da.
Mama a dat din cap.
— Am crezut că te protejez.
— Nu m-ai protejat. Ai încercat să-mi alegi viața.
— Știu.
— Sunt adultă, mamă.
— Știu.
— Dacă Radu se dovedește într-o zi o alegere greșită, trebuie să fie greșeala mea. Nu poți cumpăra oamenii din jurul meu ca să mă ferești de orice risc.
Mama și-a coborât capul.
— Ai dreptate.
Pentru prima dată nu încerca să se apere.
După câteva momente, a spus:
— Există ceva ce nu v-am povestit niciodată.
Eu și Andreea ne-am uitat una la alta.
— Ce?
Mama și-a strâns mâinile.
— Tatăl vostru nu a fost primul bărbat cu care am vrut să mă căsătoresc.
Am rămas amândouă nemișcate.
— Cum adică?
— Aveam 22 de ani. Eram logodită.
Niciuna dintre noi nu auzise vreodată povestea.
Mama a continuat:
— Cu două luni înainte de nuntă, a dispărut.
A făcut o pauză.
— Și a luat cu el aproape toate economiile mele.
Andreea nu mai spunea nimic.
— Mi-au trebuit ani să-mi revin. Nu doar financiar. M-am simțit proastă. Folosită. Mi-am jurat că nu voi mai lăsa niciodată pe cineva apropiat mie să treacă prin ce am trecut eu.
S-a uitat spre Radu.
— Când am văzut cât de îndrăgostită este Andreea de tine și am aflat de credit… m-am speriat.
Andreea a clătinat din cap.
— Radu nu este omul acela.
— Știu acum.
Mama s-a uitat direct la el.
— Sau poate trebuia să știu din momentul în care ai refuzat banii.
Radu n-a spus nimic.
— Dar în loc să mă opresc, m-am simțit rușinată și am devenit și mai încăpățânată.
Andreea a început să plângă.
— De ce nu mi-ai spus pur și simplu că ți-e frică pentru mine?
Mama a zâmbit trist.
— Pentru că uneori este mai ușor pentru o mamă să spună „știu eu mai bine” decât să recunoască „mi-e frică”.
Credeam că acolo se terminase totul.
Dar Radu s-a uitat din nou spre cutie.
— Mai este ceva.
Mama a ridicat sprâncenele.
— Mai este?
Andreea a scos un plic mai mic.
— Asta era, de fapt, surpriza pe care voiam să ți-o facem.
I l-a întins.
Mama l-a deschis.
Înăuntru era o invitație.
A citit-o.
Apoi și-a dus mâna la gură.
Nunta.
Data era stabilită peste șase luni.
Sub numele lor, Andreea scrisese de mână:
„Mamă, sperăm să fii acolo. Nu pentru că trebuie. Pentru că vrem să fii.”
Mama a început din nou să plângă.
— După tot ce am făcut?
Andreea s-a ridicat și s-a apropiat de ea.
— Faptul că te invit nu înseamnă că am uitat.
— Înțeleg.
— Și de acum înainte vor exista limite.
— Vor exista.
— Nu mai iei decizii în locul meu.
— Promit.
Andreea s-a uitat spre Radu.
— Și nu-i mai oferi bani logodnicului meu ca să dispară.
Radu a râs pentru prima dată în seara aceea.
Mama a râs și ea printre lacrimi.
— Promit și asta.
Andreea și-a deschis brațele.
Mama s-a ridicat.
S-au îmbrățișat.
Nu era o îmbrățișare care ștergea tot ce se întâmplase.
Nici nu trebuia să fie.
Era doar începutul.
Șase luni mai târziu, Andreea și Radu s-au căsătorit.
În dimineața nunții am găsit-o pe mama în camera surorii mele, aranjându-i voalul.
— Este bine așa? a întrebat.
Andreea s-a privit în oglindă.
— Perfect.
Mama a zâmbit.
— Mai am voie să spun că rochia este superbă sau se consideră că mă bag?
Am izbucnit toate trei în râs.
— Ai voie, mamă.
La ceremonie, mama a stat în primul rând.
Iar la petrecere, Radu a invitat-o la dans.
— Sper că nu aveți de gând să-mi oferiți bani să plec de la propria nuntă, a glumit el.
Mama l-a lovit ușor peste braț.
— Să nu-mi mai amintești niciodată asta.
— N-am promis.
Au râs amândoi.
Fotografia pe care Radu o adusese în cutie la aniversarea mamei a rămas la ea.
A pus-o într-o ramă nouă și a așezat-o în sufragerie, lângă fotografiile noastre din copilărie.
Într-o zi am întrebat-o:
— De ce ai păstrat tocmai poza aceea?
Mama s-a uitat la Andreea și Radu în fața casei lor.
— Pentru că îmi amintește de ziua în care am înțeles că rolul unui părinte nu este să-i construiască viața copilului.
A făcut o pauză.
— Este să-i ofere un loc în care să se poată întoarce dacă viața pe care și-a construit-o singur se clatină.
Apoi a zâmbit.
— Și pentru că arată bine casa.
Era tot mama.
Doar că învățase, în sfârșit, diferența dintre grijă și control.
Iar când a împlinit 61 de ani, Andreea și Radu au fost primii care au ajuns la petrecere.
Radu avea din nou o cutie mare în brațe.
Mama s-a oprit imediat când l-a văzut.
— Radu, sper că nu mai este vreun plic înăuntru.
El a rămas foarte serios.
— Nu. De data asta este doar tortul.
Mama a răsuflat ușurată.
— Atunci poți să intri.
Și au început amândoi să râdă.
De data aceasta, la masa mamei nu mai exista niciun scaun gol.