Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu s-a ridicat atât de repede, încât scaunul a zgâriat podeaua.
— Ce ai în geantă?
Nu i-am răspuns.
Valeria se uita la bucata de carton ud de lângă tort. Își ținea brațele strânse în jurul corpului, de parcă ar fi vrut să dispară.
— Mamă, te rog, ia cizmele de pe masă.
— Le iau. Dar mai întâi vreau să-mi răspunzi la o întrebare. De când mergi așa?
— Nu contează.
— Pentru mine contează.
Radu a pufnit.
— Sunt niște cizme. Faceți un spectacol de parcă n-ar avea ce mânca.
M-am întors spre el.
— Mirela m-a sunat. Știu că Valeriei i s-a făcut rău la serviciu pentru că nu mâncase.
Fiica mea a ridicat brusc privirea.
— Te-a sunat?
— Pentru că era îngrijorată.
— Nu avea dreptul!
— Poate. Dar eu mă bucur că a făcut-o.
Rodica s-a băgat imediat:
— Radu nu poate fi făcut vinovat pentru fiecare problemă a Valeriei.
— Nu-l fac vinovat pentru fiecare problemă. Îl întreb doar cum se face că ea economisește din mâncare, merge cu carton în cizme, iar el își cumpără haine și îmi cere mie bani pentru afaceri.
— Geaca mi-a luat-o ea! a izbucnit Radu.
M-am uitat spre Valeria.
Nu m-a privit.
Atunci am înțeles.
Nu era vorba doar despre faptul că Radu lua.
Valeria îi dădea.
Îi cumpăra lui înainte să-și cumpere ei.
— De ce? am întrebat-o.
— Mamă…
— De ce îi cumperi lui lucruri când tu nu ai cu ce să mergi la serviciu?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Pentru că e soțul meu.
— Și tu cine ești?
A tăcut.
— Valeria, tu cine ești în familia asta?
Radu a ridicat vocea:
— Ajunge! Nu veniți la mine acasă să-i băgați prostii în cap.
Ilinca se uita speriată când la unul, când la altul.
Valeria s-a apropiat imediat de ea.
— Ilinca, iubita mea, du-te puțin în camera ta și pune desenele. Vin imediat.
Fetița a plecat, iar Valeria a închis ușa după ea.
Abia atunci s-a întors spre noi.
— Nu mai țipați. Niciunul.
Radu și-a desfăcut brațele.
— Eu n-am început.
— Nu, a spus Valeria. Tu doar ai lăsat lucrurile să ajungă aici.
S-a făcut liniște.
Radu a clipit.
— Ce vrei să spui?
Valeria s-a uitat la cămașa lui nouă.
— Că m-am săturat.
Rodica s-a ridicat.
— Valeria, ai grijă ce spui. Fiul meu stă cu copilul, se ocupă de casă…
Valeria a râs scurt.
— Se ocupă de casă?
Radu s-a înroșit.
— Serios?
— Da, serios. Când vin seara, gătesc. Eu spăl. Eu plătesc facturile. Eu cumpăr pentru Ilinca. Și de câte ori întreb când îți cauți un serviciu, îmi spui că nu vrei să-ți pierzi timpul muncind pentru altcineva.
— Pentru că încerc să construiesc ceva!
— De cinci ani, Radu.
Replica a căzut greu.
Nu mai era nevoie să spun eu nimic.
Pentru prima dată, Valeria vorbea singură.
— Cinci ani am tot așteptat următoarea ta idee. Și între timp am luat ture suplimentare, am renunțat la lucruri, am mințit-o pe mama că sunt bine…
Vocea i s-a frânt.
— Și da, uneori nu mănânc la serviciu. Pentru că dacă pun deoparte douăzeci sau treizeci de lei, la sfârșitul săptămânii pot cumpăra ceva pentru Ilinca.
Radu a rămas nemișcat.
— Nu știam că nu mănânci.
— Pentru că nu m-ai întrebat.
Am văzut cum Valeria se uită din nou la cizme.
— Branțul s-a rupt acum două săptămâni. Am pus carton până la salariu.
— Puteai să-mi spui!
— Cu ce bani îmi cumpărai altele?
Radu a deschis gura.
N-a ieșit nimic.
Atunci mi-am deschis geanta.
Valeria s-a întors imediat spre mine.
— Mamă, ce ai făcut?
Am scos un plic.
L-am pus lângă cizme.
Radu s-a repezit cu privirea spre el.
— Ce este?
— Nu este pentru tine.
Am împins plicul spre fiica mea.
— Deschide-l.
Valeria l-a luat cu mâinile tremurând.
Înăuntru era o cheie.
S-a uitat la mine fără să înțeleagă.
— Ce-i asta?
— O garsonieră.
— Ce?
— Am închiriat-o pentru trei luni.
Radu a izbucnit:
— Ați făcut ce?!
L-am ignorat.
— E la zece minute de florărie. Nu e mare și nu e luxoasă, dar are tot ce vă trebuie ție și Ilincăi.
Valeria a pus cheia pe masă de parcă o frigea.
— Mamă, nu puteai să faci asta fără să mă întrebi.
— Știu.
— Atunci de ce ai făcut-o?
— Pentru că de fiecare dată când vorbeam despre Radu, îl apărai. Și nu voiam să te mai împing. Voiam doar ca, dacă într-o zi spui că nu mai poți, să nu rămâi pentru că n-ai unde să mergi.
Radu s-a apropiat de masă.
— Asta ai urmărit tot timpul. Să ne desparți.
— Nu.
M-am uitat la Valeria.
— Dacă vrei să rămâi aici, rămâi. Dacă vrei să arunci cheia, o arunci. Eu nu decid pentru tine.
Am împins-o înapoi spre ea.
— Dar acum ai de ales.
Rodica și-a luat geanta.
— Este absurd. Radu, nu sta să asculți așa ceva.
Dar el nu se mai uita la mama lui.
Se uita la Valeria.
— Tu chiar vrei să pleci?
Fiica mea ținea cheia în palmă.
— Nu știu.
— După tot ce am construit?
Valeria a privit în jur.
— Ce am construit, Radu?
El a rămas fără cuvinte.
— Eu muncesc până nu-mi mai simt picioarele. Mama ne aduce mâncare. Tu faci planuri. Și când nu ies, faci altele.
— O să mă angajez.
Valeria a închis ochii.
— De câte ori mi-ai spus asta?
— Acum vorbesc serios.
— Și eu.
A luat cheia de pe masă.
N-a plecat în seara aceea.
Nici n-ar fi fost normal să ia copilul și să fugă în mijlocul unei aniversări.
Dar ceva se schimbase.
Radu văzuse cheia.
Mai important, Valeria o văzuse.
Pentru prima dată după mult timp exista o variantă care nu depindea de promisiunile lui.
Două zile mai târziu m-a sunat.
— Mamă, putem să vedem garsoniera?
Am mers împreună.
Era mică, la etajul trei, într-un bloc vechi. Avea o cameră, o bucătărie îngustă și un balcon cât să încapă două scaune.
Valeria a intrat și s-a uitat în jur.
— E foarte mică.
— Știu.
A deschis fereastra.
— Dar e aproape de serviciu.
— Da.
A mers până la colțul în care ar fi putut încăpea patul Ilincăi.
Acolo a început să plângă.
— Mi-e frică.
Am luat-o în brațe.
— Știu.
— Dacă greșesc?
— Atunci va fi greșeala ta. Nu a mea și nici a lui Radu. Dar măcar va fi alegerea ta.
În weekend s-a mutat.
A luat hainele ei, lucrurile Ilincăi și câteva obiecte personale.
Radu a încercat s-o convingă să rămână.
— Dă-mi o lună.
— Ți-am dat cinci ani.
— O să găsesc serviciu.
— Sper.
— Atunci de ce pleci?
Valeria s-a uitat la el.
— Pentru că trebuie să văd dacă poți să faci ceva și fără să mă sacrific eu ca să-ți fie ție comod.
N-a fost o despărțire cu țipete.
Nici nu i-a spus că totul s-a terminat definitiv.
A plecat pentru că avea nevoie să respire și să afle cum arată viața atunci când salariul ei nu dispare înainte să ajungă la propriile nevoi.
Primele săptămâni au fost grele.
Dar într-o seară am trecut pe la ea după serviciu.
Valeria mi-a deschis ușa purtând o pereche de papuci noi.
— Mamă, vino să vezi ceva.
În hol erau niște cizme.
Simple. Negre. Nimic extravagant.
— Ți-ai cumpărat cizme?
A zâmbit.
— Da.
— În sfârșit.
— Știi care e partea ciudată?
— Care?
— Am stat douăzeci de minute în magazin înainte să le cumpăr. Mi se părea că fac o risipă.
M-am uitat la ea.
— Și după?
— Mi-am amintit de carton.
Amândouă am tăcut.
Radu și-a găsit un serviciu câteva săptămâni mai târziu, la un depozit de materiale electrice.
Nu afacerea vieții lui.
Nu venit pasiv.
Un serviciu adevărat, cu program și salariu.
Valeria nu s-a întors imediat.
I-a spus că un contract de muncă nu repară cinci ani și că, dacă vor mai avea vreodată o șansă, trebuie să vadă schimbarea, nu doar s-o audă.
Nu știu cum se va termina căsnicia lor.
Și, pentru prima dată, nici nu mai simt că trebuie să știu.
Este viața Valeriei.
Eu trebuia doar să fac ceea ce nu făcusem suficient de devreme: să-i arăt că există o ieșire.
Cizmele vechi au rămas la mine.
Valeria voia să le arunce, dar le-am luat.
Le țin într-o cutie, în debara.
Nu ca să-mi amintesc de Radu.
Ci ca să-mi amintesc de fiica mea în seara în care a ținut pentru prima dată în palmă cheia unei uși pe care putea s-o deschidă singură.
Uneori un om nu rămâne într-o viață care îl rănește pentru că nu vede ce i se întâmplă.
Rămâne pentru că nu vede ieșirea.
Iar în seara aceea, lângă o pereche de cizme rupte și o bucată de carton ud, Valeria a văzut-o.