Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am ridicat paleta și am luat o bucată zdravănă din prăjitura cu vișine.
Viorica urmărea fiecare mișcare.
— Elena, te-am întrebat ce faci cu cristalul meu.
N-am răspuns.
Am pus bucata de prăjitură direct în salatiera de cristal.
Viorica a scos un sunet scurt, de parcă tocmai aș fi scăpat vasul pe podea.
— Ai înnebunit?! Scoate mizeria aia de acolo!
Am mai luat o bucată.
Apoi încă una.
— Elena!
M-am oprit și am privit-o.
— De ce?
— Cum adică de ce? Ăsta e cristal de Boemia! Nu pui prăjitura aia în el!
— Dar în coșul de gunoi se poate?
A tăcut.
Maria și-a coborât încet furculița. Valentin se uita la Andrei, așteptând parcă să vadă dacă, în sfârșit, va spune ceva.
Eu am continuat să așez desertul în salatieră.
— Șase ore am stat azi în bucătărie, am spus. Am făcut mâncarea, am pregătit masa și desertul. Dumneavoastră ați intrat în casa mea, ați criticat tot și apoi mi-ați aruncat mâncarea la gunoi în fața musafirilor.
— Pentru că era crudă!
Maria s-a ridicat.
— Nu era crudă.
Viorica s-a întors spre ea.
— Poftim?
Maria și-a pus o bucată pe farfurie și a gustat-o.
— E foarte bună. Ăsta este sos de vișine, exact cum a spus Elena.
Valentin a întins și el farfuria.
— Pune-mi și mie.
Pentru prima dată în seara aceea, Viorica nu mai știa ce să spună.
I-am servit lui Valentin.
A gustat.
— Elena, e excelentă.
— Nu despre gust e vorba, a izbucnit Viorica. Este vorba despre faptul că ea îmi pune mâncare în cristal!
Am așezat paleta pe masă.
— Exact. Vă doare să vedeți ceva la care țineți tratat fără respect.
Viorica a încremenit.
— Acum poate înțelegeți și dumneavoastră cum m-am simțit când ați aruncat la gunoi ceva făcut de mine.
— Compari cristalul primit de la soțul meu cu o prăjitură?
— Nu. Compar respectul.
În cameră s-a făcut liniște.
M-am uitat spre Andrei.
Nu mai privea masa.
Se uita la mine.
— Elena… a început el.
— Nu, Andrei. De data asta lasă-mă să termin.
A dat încet din cap.
M-am întors spre Viorica.
— De cinci ani încerc să vă fac pe plac. Dacă gătesc, gătesc greșit. Dacă fac curățenie, găsiți praf. Dacă aranjez masa, nu vă plac șervețelele. Dacă spun ceva, sunt obraznică. Dacă tac, continuați.
Viorica și-a strâns buzele.
— Eu doar încerc să te învăț.
— Nu v-am cerut să mă învățați cum să trăiesc în propria mea casă.
— Sunt mama lui Andrei!
Atunci Valentin a pus furculița jos.
— Și Elena este soția lui.
Viorica s-a întors spre el.
— Nu cred că este treaba ta.
— Poate că nu. Dar ne-ați făcut pe toți martori.
Apoi s-a uitat direct la Andrei.
— Și tu cum poți să stai acolo? Soția ta a muncit toată ziua, mama ta îi aruncă mâncarea la gunoi în fața noastră și tu te uiți în farfurie?
Andrei s-a înroșit.
Viorica a intervenit imediat:
— Valentin, nu-mi educa tu băiatul.
— Nu-l educ. Îl întreb.
Andrei s-a ridicat.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Nu știam de partea cui avea să fie.
De atâtea ori îl auzisem spunând: „Las-o, Elena, știi cum e mama.”
De atâtea ori pacea din familie însemnase, de fapt, ca eu să tac.
Andrei s-a uitat întâi la mama lui, apoi la bucata de prăjitură din coș.
— Mamă, de ce ai făcut asta?
Viorica părea sincer surprinsă.
— Ce să fac?
— Ai aruncat mâncarea Elenei la gunoi.
— Pentru că era nefăcută!
— Nu contează.
— Cum să nu conteze?
— Chiar dacă era cea mai proastă prăjitură din lume, puteai să nu o mănânci. Nu trebuia s-o arunci la gunoi.
Viorica îl privea de parcă nu-l recunoștea.
— Tu vorbești serios?
— Da.
— După tot ce am făcut pentru tine, îmi vorbești așa pentru ea?
Cuvintele acelea m-au lovit imediat.
„Pentru ea.”
Ca și cum eu eram o străină care apăruse între ei.
Andrei însă n-a mai coborât privirea.
— Elena este soția mea.
— Iar eu sunt mama ta.
— Una nu o anulează pe cealaltă.
Viorica și-a luat geanta.
— Foarte bine. Dacă asta vrei, plec.
Andrei a rămas pe loc.
Ea a așteptat.
Când a văzut că nu se grăbește după ea, și-a pus haina.
— Vii?
— Unde?
— Cu mine.
Andrei a clătinat din cap.
— Nu.
Chipul Vioricăi s-a schimbat.
— Mă lași să plec singură după ce m-a umilit în halul ăsta?
M-am uitat la salatiera de cristal.
Era întreagă. Curată pe exterior. Nu spărsesem nimic, nu stricasem nimic.
Doar pusesem prăjitură în ea.
— Mamă, Elena nu te-a umilit, a spus Andrei. Ți-a arătat ce ai făcut tu.
Viorica a deschis gura, dar el a continuat:
— Și înainte să mai vii aici, vreau să-i ceri scuze.
— Eu?!
— Da.
— Pentru o prăjitură?
— Nu pentru prăjitură. Pentru felul în care o tratezi.
Viorica s-a uitat la mine.
Apoi la Maria și Valentin.
— V-ați înțeles toți împotriva mea.
A ieșit și a trântit ușa.
Pentru câteva secunde, nimeni nu s-a mișcat.
Apoi Andrei s-a dus în bucătărie, a luat câteva șervețele și s-a aplecat lângă coș.
A început să șteargă sosul de vișine de pe podea.
M-am uitat la el.
— Ce faci?
A ridicat privirea.
— Ce trebuia să fac de la început.
N-a fost suficient ca să șteargă cinci ani.
Dar era prima dată când nu-mi cerea mie să trec peste.
După ce Maria și Valentin au plecat, am rămas singuri la masă.
— Îmi pare rău, a spus Andrei.
— Și mie.
— Nu, Elena. Eu trebuie să spun asta.
A tras aer în piept.
— De fiecare dată când mama te rănea, îți spuneam să o lași. Credeam că evit un scandal.
— Îl evitai tu.
A rămas tăcut.
— Eu îl duceam acasă cu mine, am continuat. Tu aveai liniște. Eu rămâneam cu toate lucrurile pe care ea le spusese.
A dat din cap.
— Ai dreptate.
— Nu vreau să alegi între mine și mama ta.
— Știu.
— Vreau doar ca, atunci când cineva mă umilește în casa noastră, să nu fiu singură deși soțul meu stă la doi metri de mine.
Andrei și-a întins mâna peste masă.
De data asta am lăsat-o pe a mea în palma lui.
Viorica nu ne-a sunat trei săptămâni.
Nici noi pe ea.
În a patra duminică, soneria a sunat.
Când am deschis, era singură.
Ținea în mâini o pungă cu mere.
— Pot să intru?
M-am dat la o parte.
S-a descălțat în hol fără să-i spun nimic.
Gestul era atât de mic, încât aproape m-a făcut să zâmbesc.
Andrei a venit din sufragerie.
— Mamă.
— Am venit puțin.
Ne-am așezat.
Viorica și-a ținut geanta în poală și, câteva minute, a vorbit despre vreme, piață și o vecină.
Apoi s-a oprit.
— Elena…
Am așteptat.
Nu era o femeie obișnuită să-și ceară scuze. Se vedea.
— Atunci… nu am avut dreptate.
Atât.
Nici discurs.
Nici lacrimi.
Dar pentru Viorica, acele cinci cuvinte probabil cântăreau cât tot serviciul ei de cristal.
— Știu, am răspuns.
M-a privit surprinsă, apoi a zâmbit puțin.
Nu am devenit cele mai bune prietene.
Viorica a mai avut păreri. Eu am mai avut momente în care mi-am mușcat limba.
Numai că, de atunci, când trecea o limită, Andrei nu mai dispărea cu privirea în farfurie.
Iar eu nu mai așteptam cinci ani ca să spun că ceva mă doare.
Serviciul de cristal este și astăzi în vitrină.
N-am spart nicio piesă.
Uneori chiar îl folosim.
Iar când pun desertul în salatiera aceea, îmi amintesc de seara în care am înțeles că nu trebuie să distrugi ceva prețios ca să-i dai cuiva o lecție.
Uneori este suficient să-i arăți, pentru câteva secunde, cum se simte când cineva tratează fără respect lucrurile la care ții.