Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Alteori să stați cu mine două ore, cât mergea ea la muncă, am zis în microfon.
S-a auzit cum scârțâie un scaun. Nimeni nu mai vorbea.
— Ne-ai adus aici să ne umilești? a izbucnit unchiul Vasile, ridicându-se în picioare. Ne-ai chemat la nuntă și ne pui farfurii goale?
— Nu e nuntă, i-am răspuns. V-am spus că e o masă simbolică. Pentru mine, asta e. Cum arată ospitalitatea voastră. Farfurii goale și vorbe multe.
Mama stătea pe un scaun lângă perete. Nu plângea zgomotos. Își ștergea obrajii cu degetele și se uita în podea. Atunci mi-a fost teamă că am mers prea departe.
Mătușa Mariana s-a ridicat.
— Noi te-am respectat mereu! Am venit la absolvire, ți-am dat și bani!
— Mi-ai dat o sută de lei, i-am zis. Și ai spus la toată lumea că mi-ai plătit facultatea. O sută de lei.
Nicoleta a lăsat telefonul jos. Se uita la poza din fața ei. Eram eu, la 12 ani, cu ghiozdanul rupt.
— Eu nu știam toate astea, a murmurat.
— Pentru că la noi în familie adevărul se spune numai pe la colțuri, am zis. Când ne-a fost greu, ne-ați întors spatele. Când mi-a fost bine, ați zis „fata noastră”.
Bunica Ioana s-a apropiat de mine încet. Mică, gârbovită, cu poșeta strânsă la piept.
— Și acum ce vrei? Să ne ceri iertare în genunchi? Eu v-am adus cartofii ăia, că mi-a fost milă.
— Nu vreau să vă cer nimic în genunchi, bunică. Vreau să nu o mai judecați pe mama. Și vreau să nu mă mai chemați doar la sărbători, să facem poze și să părem uniți, dacă în rest nu ne vorbim.
— Așa vorbești tu cu bunica? a sărit unchiul Vasile.
— Așa vorbesc după 20 de ani în care am tăcut.
Mătușa Mariana și-a luat geanta.
— Hai, Vasile, plecăm. Ne-a făcut de râs.
S-au ridicat trei mese odată. Unii au trântit scaunele. O mătușă și-a luat înapoi plicul pe care îl pusese la intrare și l-a băgat în geantă. Se auzea doar foșnet de haine și chei.
Nicoleta a rămas pe scaun. Nu s-a dus după maică-sa. S-a uitat la mine și mi-a zis încet:
— În iarna aia cu curentul… eu eram la voi în vizită? Nu-mi amintesc.
— Nu erai. Eram doar eu și mama.
S-a ridicat și m-a îmbrățișat. Scurt. Fără vorbe mari. Apoi a ieșit.
În sală am rămas noi trei. Eu, Radu și mama.
Radu s-a dus până la mașină și s-a întors cu două caserole. Le făcuse mama dimineață. Sarmale. Le pusese în portbagaj și îmi zisese „dacă rămâneți flămânde”.
Am pus caserolele pe o masă goală, printre fotografii. Mirosul de varză și afumătură s-a împrăștiat în sală.
Mama a zâmbit pentru prima dată în ziua aia.
— Le-am făcut cum îți plac ție, cu carne mai multă.
Am mâncat în picioare, din farfurii de plastic, noi trei. În jurul nostru erau poze cu mine mică, cu geacă prea mare, cu pantofi lipiți.
Nu m-am simțit biruitoare. M-am simțit obosită și cu stomacul strâns. Dar și ușoară, ca după ce spui ceva ce ții de 15 ani.
Pe drum spre casă, mama m-a ținut de mână în mașină. Nu mi-a zis „ai făcut bine” sau „ai făcut rău”. Mi-a zis:
— Data viitoare când facem sarmale, facem la noi acasă. Fără poze pe masă.
Am dat din cap.
De atunci, mătușa Mariana nu m-a mai sunat. Unchiul Vasile m-a șters de pe Facebook. Bunica mă sună o dată pe lună și îmi spune că o dor genunchii. Nu mai vorbește despre sacoșa cu cartofi.
Nicoleta îmi scrie uneori. Am fost la ea la cafea. Fără maică-sa.
Iar sarmalele le mâncăm acum la noi în bucătărie. Când vrem noi. Fără să mai dăm socoteală nimănui.