Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Da. Uneori, de tine, a zis Ioana.
Andrei s-a așezat pe scaun și și-a frecat fruntea. Nu se uita la mine.
— Elena, începu Ioana, ții minte ziua când i-ai spus Marei că o îmbrac prea subțire și o să răcească din vina mea? Era în fața blocului, erau și alte mame.
— Am zis-o ca să nu răcească.
— Și seara când ai aruncat iaurturile pe care le cumpărasem noi, că au prea mult zahăr?
— Aveau zahăr mult, Mara e mică.
— Și duminica când ai mutat pătuțul din camera ei fără să ne întrebi, că ziceai tu că stă în curent?
— Am vrut să ajut.
S-a dus în cameră și s-a întors cu telefonul.
— Știu ce spui că ai vrut. Dar uite cum sună când le pui cap la cap.
Mi-a arătat mesajele mele, unul după altul.
„Nu mai dați bani pe prostii.”
„Andrei ar trebui să țină el cardul, că tu cheltui prea mult.”
„Mara are nevoie de disciplină, nu de negocieri.”
„Dacă m-ați asculta, v-ar fi mai ușor.”
Le citeam și nu-mi venea să cred că eu le-am scris. Când le-am trimis, mi se păruseră grijă. Puse una după alta, sunau a poruncă.
— V-am dat bani, am îngăimat. Era normal să mă intereseze ce faceți cu ei.
Atunci a vorbit Andrei. A ridicat ochii spre mine.
— Mamă, ne-ai ajutat cu cei 12.000 de lei pentru mașină și îți mulțumim. Dar după aia ne-ai cerut bonuri. Ne-ai întrebat cât dau pe scutece. La rude ai spus că Ioana nu știe să țină o casă.
— N-am zis chiar așa.
— La masa de Crăciun ai zis că salariul ei se duce pe haine și cafele. Ții minte cum a râs mătușa Rodica? Ioana s-a ridicat să strângă farfuriile, deși nu terminase de mâncat.
Mi-am amintit. Crezusem că s-a supărat din nimic.
— Și tu de ce n-ai zis nimic atunci? l-am întrebat.
— Pentru că de fiecare dată când încerc, începi să plângi și spui că după ce a murit tata ai rămas singură.
Asta m-a lovit mai tare decât toate.
M-am uitat la mâinile mele. Aveam urme roșii de la toartele sacoșelor. Toată viața am crezut că iubirea înseamnă să faci. Să gătești, să speli, să dai bani, să îndrepți ce crezi că e strâmb. Mama a intrat în casa mea cu cheia ei până în ziua în care a murit. Îmi deschidea dulapurile, îmi spunea cum să-l cresc pe Andrei. O uram uneori pentru asta.
Și ajunsesem la fel ca ea.
— Mi-a fost frică, am zis încet.
— De ce? a întrebat Ioana.
— Că nu mai aveți nevoie de mine. Gheorghe a murit, Andrei și-a făcut familia lui… și când Mara îmi zice „mamaie”, simt că mai am și eu un loc.
Mi s-a rupt vocea. Nu voiam să plâng, tocmai pentru ce zisese Andrei. Mi-am șters obrazul repede.
Ioana m-a privit mult.
— Dar locul ăsta nu se ia cu forța.
Am dat din cap. Mă durea, dar avea dreptate.
Am pus reguli. Să sun înainte. Să nu mai comentez ce mănâncă Mara, cum o îmbracă sau cât se uită la desene. Să nu mai aduc bani decât dacă mi se cer. La început mi s-au părut reci, ca un afiș lipit pe frigider. Dar am zis da.
Primele două săptămâni au fost grele. De câteva ori am pus mâna pe telefon să scriu de ce Mara nu poartă căciulă în pozele de la grădiniță. M-am oprit. Am scris doar: „Ce frumos zâmbește”.
Într-o sâmbătă, m-a sunat Ioana.
— Elena, poți să stai cu Mara două ore? Avem treabă la bancă.
Am ajuns la ora la care am zis. Nu cu o oră mai devreme. N-am adus oale, nici pungi cu haine luate fără să întreb. Doar o carte cu povești care fusese a lui Andrei când era mic.
Mara mi-a sărit în brațe.
— Mamaie, de ce n-ai mai venit mult?
Mi s-a strâns inima.
— Pentru că oamenii mari mai au de învățat cum să se poarte, iubita mea.
Ioana mi-a întins cheia, că întârziau. Am stat cu Mara, ne-am jucat, apoi când s-au întors le-am dat cheia înapoi.
— Mai bine sun data viitoare, am zis. E casa voastră.
Pentru prima dată după mult timp, Ioana a zâmbit fără să pară că se forțează.
Nu ne-am făcut peste noapte familie fără supărări. Mai îmi scapă câte un sfat. Ioana se mai închide în ea, Andrei încă fuge când ne certăm. Dar acum, înainte să zic ceva, mă opresc și întreb:
— Vreți să vă spun ce cred sau doar să vă ascult?
De cele mai multe ori vor doar să-i ascult. Și am învățat că și asta e un fel de a ajuta.