Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am luat plicul cu mâinile murdare de cenușă. M-am așezat pe podea, cu spatele la sobă.
„Fata tatei, dacă ai ajuns la scrisoarea asta, înseamnă că eu nu mai pot explica. Știu că o să te judece. Casa ți-o las ție nu fiindcă îl iubesc mai puțin pe Mihai, ci fiindcă tu ai fost singura care nu mi-a cerut-o.”
Mi-au început să-mi tremure mâinile.
„După ce m-am pensionat, am văzut că din banii noștri lipsesc aproape o sută douăzeci de mii de lei. Mama ta îi scosese încet, fără să-mi spună. O parte s-au dus la datoriile lui Mihai. Altă parte a băgat-o într-o afacere cu haine aduse din en-gros, cu o verișoară. Afacerea s-a închis după câteva luni. Au rămas împrumuturi ca să acopere pierderile.”
Sub scrisoare erau extrase de cont, chitanțe și copii după contracte de împrumut.
„Am iertat-o pe mama ta, dar nu mai pot lăsa și casa să dispară. Mihai are nevoie să învețe să stea pe picioarele lui. Dacă îi dai casa, o va pierde. Dacă o vinzi și împarți banii, în doi ani nu mai rămâne nimic. Tu ai reparat acoperișul, ai plătit impozitele și ai venit când mi-a fost rău. Păstreaz-o. Nu din lăcomie. Ca să rămână ceva.”
Am stat pe podea până s-a stins focul.
A doua zi i-am chemat pe amândoi. Le-am zis să vină la casă, că vreau să lămurim actele.
Mama a intrat prima.
— Te-ai hotărât, sper. Nu ne ține pe drumuri.
I-am pus plicul pe masă. Pe mușamaua cu floarea-soarelui, lângă ceașca spălată de ieri.
A citit primele rânduri în picioare. Apoi s-a așezat. Când a ajuns la suma de o sută douăzeci de mii, și-a dus mâna la gură.
— Ce e asta, Andreea?
— Scrisoarea tatei. Și actele.
Mihai a luat extrasele. Se uita când la ele, când la mama.
— Mamă… ce sunt astea? Împrumuturi? Tu mi-ai zis că tata nu vrea să-mi dea niciun leu când aveam oamenii ăia pe cap.
Mama își frământa basmaua între degete.
— Am vrut să vă ajut. Am crezut că pun banii la loc. Am zis că dacă iese afacerea cu hainele…
— Ce afacere? a întrebat Mihai.
— Cu verișoara Marioara. Am adus haine din en-gros. N-am vândut. Am rămas cu marfa și cu datoria.
S-a făcut liniște. Se auzea doar soba cum trosnește.
— Și mie mi-ai spus că tata e zgârcit și nu mă ajută, a zis Mihai încet. Și tu luasei banii.
— Dacă îi spuneam, făcea scandal. Și tu aveai datorii…
Pentru prima dată, Mihai nu a mai avut replică. S-a uitat la poza tatei de pe perete, apoi la mine.
— Deci tata știa tot.
— Știa, am zis. Și n-a spus la nimeni. A dus rușinea singur.
Mama a început să plângă. Altfel decât la notar. Fără țipete. Cu umerii strânși și capul plecat în palme.
I-am lăsat să citească tot. Nu am țipat. Nu le-am aruncat chitanțele în față.
Când s-au liniștit, le-am spus:
— Nu vând casa. Dar nu dau pe nimeni afară în drum. Mihai, poți să stai aici șase luni, fără chirie, dacă îți găsești de lucru și plătești lumina și lemnele. Facem hârtie la primărie, să fie clar.
— Șase luni? a mormăit el.
— Șase luni. Dacă muncești, rămâi. Dacă nu, pleci. Casa rămâne pe numele meu.
S-a uitat la mama. Mama nu mai zicea „e casa mea, am văruit-o”. Se uita în podea.
— Bine, a zis el.
După o lună s-a angajat la un atelier de mobilă din comună. La început mergea în silă, apoi a început să rămână peste program. Acum face naveta pe bicicletă.
Cu mama vorbesc rar. Când o sun, uneori îmi spune că tata a vrut să ne întoarcă unul împotriva altuia cu scrisoarea. Alteori recunoaște:
— M-am speriat, Andreea. Am crezut că dacă nu vă dau bani, nu mă mai iubește nimeni.
Nu știu care variantă o crede cu adevărat. O ascult și atât.
Eu merg la casă în fiecare sâmbătă. N-am schimbat mușamaua din bucătărie. E tot cu floarea-soarelui, ștearsă pe margini. Când o văd, îmi amintesc palma mamei pe masă și mâinile crăpate ale tatei.
Pe vesta lui cenușie am cusut un nasture care îi lipsea. A rămas pe spătarul scaunului. Nu o port. O țin acolo.
Casa a rămas întreagă. Atât a vrut tata. Nu să ne certăm pe ea, ci să rămână ceva în picioare după el.