Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu telefonul în mână, privind soldul contului.
Puțin peste o sută de lei.
Am închis aplicația și am deschis-o din nou.
Aceeași sumă.
Am verificat istoricul tranzacțiilor.
Banii fuseseră retrași din contul comun.
Aproape tot ce strânseserăm.
M-am sprijinit de blatul bucătăriei.
Din camera copiilor se auzea Mara vorbind în somn.
Vlad trebuia să se trezească peste o jumătate de oră pentru școală.
Iar eu nu știam dacă mai aveam suficienți bani pentru cumpărăturile săptămânii.
Cătălin a intrat în bucătărie câteva minute mai târziu.
— Ce faci trează așa devreme?
I-am întins telefonul.
— Unde sunt banii?
S-a uitat la ecran.
N-a părut surprins.
— I-am retras.
— Pe toți?
— Nu pe toți.
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
— Ai lăsat puțin peste o sută de lei!
A deschis frigiderul.
— Și?
— Cum adică „și”?
— Ana, nu începe de dimineață.
Am rămas cu telefonul întins spre el.
— Sunt și banii mei acolo.
A închis frigiderul.
— Eu am câștigat mai mult decât tine în ultimii ani.
Pentru câteva secunde n-am putut vorbi.
— Ce legătură are asta?
— Are. Nu poți să blochezi toate planurile mele și să te aștepți să continui să plătesc pentru tot.
— Plătești pentru tot?
M-am uitat la el.
— Salariul meu unde a intrat zece ani, Cătălin?
A ridicat din umeri.
— În cont.
— Și chiria apartamentului părinților mei?
N-a răspuns.
— Din ce bani am plătit ratele mașinii tale?
— Nu începe să-mi scoți ochii.
— Nu-ți scot ochii. Te întreb unde sunt banii familiei noastre.
Cătălin și-a luat cana.
— Sunt în siguranță.
— Unde?
— Unde trebuie.
Am simțit o frică rece.
Nu furie.
Frică.
Pentru că atunci am înțeles că nu fusese o simplă ceartă la notar.
Cătălin încerca să-mi arate ce se întâmplă dacă nu fac ce vrea el.
Știa că aveam doi copii.
Știa că salariul meu era modest.
Știa că apartamentul moștenit era încă închiriat pentru două luni.
Știa că nu aveam unde să plec imediat.
Și tocmai de aceea era atât de liniștit.
— Pune banii înapoi, i-am spus.
— O să discutăm.
— Când?
— Când te liniștești și înțelegi că nu poți lua singură decizii pentru familia asta.
Am rămas nemișcată.
El vorbea despre decizii luate singură.
El, care negociase vânzarea apartamentului meu fără să mă întrebe.
El, care promisese banii unui asociat.
El, care golise contul comun peste noapte.
N-am mai spus nimic.
M-am dus să-i trezesc pe copii.
În dimineața aceea le-am pregătit micul dejun cu mâinile tremurând.
Vlad m-a întrebat de ce sunt atât de tăcută.
I-am spus că sunt obosită.
Nu voiam să-i pun pe umeri problemele noastre.
Dar, pentru prima dată în zece ani, mi-am dat seama că nu mai puteam continua așa.
La serviciu, Mihaela m-a găsit privind un tabel fără să scriu nimic.
— Ana, ce ai?
Am clătinat din cap.
— Nimic.
S-a așezat lângă mine.
— Te cunosc de opt ani. Spune-mi.
Și atunci am început să plâng.
I-am povestit despre notar.
Despre apartament.
Despre Doina.
Despre banii dispăruți.
Mihaela m-a ascultat fără să mă întrerupă.
Când am terminat, mi-a spus:
— Ai nevoie de un avocat.
M-am speriat.
— Nu vreau să divorțez.
— N-am spus că trebuie să divorțezi.
A făcut o pauză.
— Dar trebuie să știi ce drepturi ai înainte să mai semnezi ceva sau să mai pierzi ceva.
Avea dreptate.
Mi-a recomandat o avocată.
Am sunat în aceeași zi.
La prima întâlnire am mers cu toate actele pe care le aveam.
Certificatul de moștenitor.
Contractul de închiriere.
Documentele contului comun.
Câteva extrase bancare.
Avocata le-a citit cu atenție.
— Apartamentul l-ați moștenit de la părinți?
— Da.
— Este trecut pe numele dumneavoastră?
— Da.
— Atunci, în principiu, este bunul dumneavoastră propriu. Soțul nu îl poate vinde fără consimțământul dumneavoastră.
Am simțit că mi se ia o greutate de pe piept.
— Deci nu mă poate obliga?
— Nu.
Apoi s-a uitat la celelalte documente.
— Dar trebuie să discutăm separat despre banii din cont, despre contribuțiile fiecăruia și despre situația copiilor dacă vă hotărâți să vă separați.
Cuvântul acela m-a speriat.
„Separare.”
Până atunci îl evitasem chiar și în gând.
— Nu știu dacă pot, am spus.
Avocata n-a încercat să mă convingă.
— Nu trebuie să hotărâți astăzi. Dar ar fi bine să începeți să vă protejați veniturile și să păstrați documentele relevante.
Am plecat cu o listă de lucruri de făcut.
Și cu o întrebare care nu-mi mai dădea pace.
Dacă nu mă mai temeam că pierd apartamentul, de ce mă temeam atât de tare să plec din casa Doinei?
Răspunsul era simplu.
Pentru că mă obișnuisem să cred că nu mă pot descurca singură.
În săptămânile următoare am început să pun bani deoparte.
Nu mulți.
Câte puțin din salariu.
Am luat și câteva lucrări suplimentare de contabilitate.
Seara, după ce adormeau copiii, deschideam laptopul.
Verificam facturi.
Pregăteam situații financiare.
Lucram până aproape de miezul nopții.
Dimineața mă trezeam la șase.
Eram epuizată.
Dar fiecare sumă pusă deoparte însemna că aveam încă o posibilitate.
Între timp, Cătălin continua să se poarte de parcă nimic grav nu se întâmplase.
Uneori era chiar amabil.
— Vrei să-ți aduc ceva de la magazin?
Alteori revenea la apartament.
— Ana, asociatul meu încă așteaptă.
— Nu vând.
— Nu poți să fii atât de încăpățânată.
— Nu sunt încăpățânată. Este apartamentul meu.
Atunci se înfuria.
Doina intervenea imediat.
— Nu înțeleg de ce te opui. Băiatul meu încearcă să facă ceva pentru voi.
Într-o seară i-am răspuns:
— Dacă vrea să înceapă o afacere, să găsească o finanțare pe care o putem discuta amândoi.
Doina a râs.
— Auzi la ea! Acum îi dă lecții despre afaceri.
N-am mai continuat.
Nu mai voiam să câștig discuțiile cu ei.
Voiam să-mi recâștig viața.
Într-o seară, după ce copiii au adormit, i-am spus lui Cătălin că vreau să ne separăm.
Stătea pe marginea patului.
A ridicat brusc capul.
— Ce?
— Vreau să locuim separat.
S-a albit la față.
— Pentru un apartament arunci zece ani?
M-am uitat la el.
— Nu pentru apartament.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că n-am voie să exist lângă voi.
A râs nervos.
— Iar exagerezi.
— Nu, Cătălin.
M-am așezat în fața lui.
— Nu pot să cumpăr ceva pentru copii fără să mă justific. Nu pot să ies la o cafea fără să dau explicații. Nu pot să hotărăsc ce fac cu bunul moștenit de la părinții mei.
A încercat să mă întrerupă.
— Mama ne-a ajutat!
— Mama ta ne-a condus.
Am făcut o pauză.
— Iar tu ai lăsat-o.
S-a ridicat.
— Nu-mi vine să cred.
— Nici mie.
— O să distrugi familia asta.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Familia asta se destramă de mult, Cătălin. Doar că eu am fost singura care a observat.
A doua zi, Doina a aflat.
Nu știu exact ce îi spusese fiul ei.
Dar când am venit de la serviciu, Vlad stătea pe canapea cu ochii roșii.
Avea nouă ani.
— Mami…
M-am așezat lângă el.
— Ce s-a întâmplat?
— Bunica spune că vrei să ne desparți familia.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Cine ți-a spus asta?
— Bunica.
Vlad a început să plângă.
— Dacă plecăm, o să mă mai lași să-l văd pe tata?
L-am luat în brațe.
— Bineînțeles că da.
— Promiți?
— Promit că voi face tot ce ține de mine ca voi să aveți în continuare o relație cu tatăl vostru.
Mara s-a lipit de mine.
Nu înțelegea tot ce se întâmpla.
Dar simțea.
În dimineața următoare n-a mai vrut să meargă la grădiniță.
Plângea și mă ținea de haină.
— Nu pleca, mami.
Atunci m-am întrebat dacă nu cumva făceam cea mai mare greșeală din viața mea.
Nu pentru mine.
Pentru ei.
În zilele următoare au început telefoanele.
O mătușă de-a lui Cătălin mi-a spus:
— O femeie trebuie să mai lase de la ea.
Un văr m-a acuzat că vreau să pun mâna pe copii și pe bani.
Chiar și o vecină mi-a șoptit la poartă:
— Bărbat fără defecte nu există, mamă.
Știam.
Nici eu nu eram fără defecte.
Dar nu despre perfecțiune era vorba.
Era despre dreptul de a fi tratată ca un om cu propriile decizii.
Au fost seri în care aproape m-am răzgândit.
Stăteam pe marginea patului și făceam calcule.
Întreținere.
Mâncare.
Școală.
Grădiniță.
Haine.
Medicamente.
Nu ieșeau.
Oricât încercam, nu ieșeau.
Mă întrebam dacă libertatea mea avea să însemne sărăcia copiilor.
Mihaela îmi spunea:
— Nu trebuie să rezolvi toată viața într-o singură zi.
Dar eu simțeam că timpul mă împinge din spate.
Chiriașii mai aveau câteva săptămâni până să elibereze apartamentul.
Am început să pregătesc mutarea.
Nu aveam mobilă nouă.
Nu aveam economii suficiente.
Aveam doar câteva lucruri personale, hainele copiilor și casa părinților mei.
În ziua în care chiriașii au plecat, am mers să văd apartamentul.
Pereții erau murdari.
Frigiderul vechi nu se închidea bine.
În baie, robinetul picura.
Am intrat în sufragerie.
Perdelele cusute de mama erau încă acolo.
Le-am atins.
Mi-am amintit cum stătea la mașina de cusut și mă ruga să-i țin materialul drept.
Apoi m-am dus în bucătărie.
Faianța pusă de tata era tot strâmbă pe alocuri.
Pentru prima dată după mult timp, am simțit că sunt într-un loc unde nu trebuie să cer voie să respir.
M-am mutat cu Vlad și Mara.
Primele zile au fost un amestec de teamă și ușurare.
Copiii erau bucuroși că își puteau aranja lucrurile cum doreau.
Dar seara îl întrebau pe tata la telefon când vine să-i vadă.
Eu mă retrăgeam în bucătărie și îi lăsam să vorbească.
Nu voiam să-i pun să aleagă între noi.
Într-o noapte s-a spart o țeavă sub chiuvetă.
Am auzit apa curgând.
M-am ridicat speriată.
Până am ajuns în bucătărie, podeaua era udă.
Am pus un lighean.
Am închis alimentarea cu apă.
Apoi m-am așezat pe un scaun.
Aveam douăzeci și trei de lei în portofel.
Și nu știam cât avea să coste reparația.
Am început să plâng.
Nu tare.
Nu cu suspine.
Pur și simplu nu mă mai puteam opri.
Atunci a apărut Vlad.
Avea pijamaua șifonată și părul ciufulit.
— Mamă?
Am încercat să-mi șterg fața.
— Du-te la culcare, iubitul meu.
S-a uitat la apa de pe gresie.
Apoi a luat o cârpă.
S-a așezat lângă mine.
— Mamă, nu-i nimic. Ștergem.
Am simțit că mi se rupe inima.
Copilul meu încerca să mă liniștească.
El, care ar fi trebuit să se gândească la școală, la prieteni și la joacă.
I-am luat cârpa din mână.
— Lasă, mă ocup eu.
— Dar pot să te ajut.
L-am îmbrățișat.
— Știu, dragul meu.
A doua zi am găsit un instalator.
Mihaela m-a ajutat să acopăr cheltuiala până la salariu.
Nu mi-a ținut lecții.
Nu mi-a spus că trebuia să mă gândesc mai bine înainte să plec.
Doar m-a întrebat:
— La ce oră vine omul? Pot să stau eu cu copiii?
Și pentru prima dată am înțeles cât de diferit se simte ajutorul când nu vine însoțit de control.
Primele luni au fost grele.
Foarte grele.
Cătălin întârzia uneori banii pentru copii.
Îmi spunea că afacerea merge prost din cauza mea.
— Dacă vindeai apartamentul, acum eram în altă situație.
Nu mai încercam să-l conving.
Îi spuneam doar că problemele legate de copii trebuiau discutate separat și că urma să clarificăm obligațiile fiecăruia prin procedurile legale.
Doina le cumpăra copiilor cadouri scumpe.
Apoi le amintea că la ea aveau curte.
Camere mari.
Loc de joacă.
Vlad venea uneori acasă și mă întreba:
— Mami, noi de ce nu avem o casă mare?
Îl priveam.
— Pentru că acum avem apartamentul acesta.
— Dar bunica spune că aici e prea mic.
Mă durea.
Dar încercam să nu-i răspund cu aceeași monedă.
— Este mai mic, da. Dar o să avem grijă de el și o să-l facem frumos.
Și chiar asta am făcut.
Încet.
Cu bani puțini.
Mihaela a venit într-un weekend să mă ajute să vopsesc pereții.
Am cumpărat lavabilă simplă.
Am mutat mobila.
Am pus ziare pe jos.
La un moment dat ne-am murdărit amândouă pe față și am început să râdem.
Nu mai râsesem așa de luni întregi.
Frigiderul l-am reparat în rate.
Am pus masa veche a mamei lângă fereastră.
Am spălat perdelele și le-am agățat din nou în sufragerie.
Vlad și Mara și-au ales singuri culorile camerelor.
Nu aveam multe lucruri.
Dar cele pe care le aveam erau așezate așa cum ne plăcea nouă.
Într-o după-amiază am cumpărat un covoraș nou pentru hol.
Nu era scump.
L-am ales pentru că îmi plăcea culoarea.
Când am ajuns acasă, m-am surprins pregătindu-mi în minte explicația.
„Era la reducere.”
„Aveam nevoie.”
„Nu am dat mult.”
Apoi m-am oprit.
Nu trebuia să justific nimănui de ce cumpărasem un covoraș din banii mei.
M-am așezat pe marginea patului.
Și am început să plâng. Am rămas așa câteva minute.
Apoi m-am ridicat și am pus covorașul în hol.
Vlad a ieșit din cameră și s-a uitat la el.
— E frumos, mami.
— Îți place?
— Da.
Mara a venit și ea și a sărit cu amândouă picioarele pe el.
— E moale!
Am zâmbit.
În seara aia, când copiii au adormit, am pus actele apartamentului într-un dosar și l-am băgat în dulapul meu. Cheia de la apartament era pe masă. Doar una. A mea.