Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu foaia strânsă în mâini. Nu o văzusem niciodată pe mama atât de furioasă.
L-am tras pe Radu într-un colț.
— Spune ceva.
— Ce vrei să spun? Fata noastră a murit.
— Tocmai asta e. Ea nu se mai întoarce. Orice am face, Ana nu mai vine acasă. Dar poate alt copil se întoarce.
Și-a acoperit fața cu palmele. Când s-a uitat din nou la mine avea ochii roșii.
— Dacă semnăm, tu poți trăi cu asta?
— Pot trăi mai greu dacă refuzăm.
M-a luat în brațe în mijlocul holului. Plângea cum nu-l mai văzusem niciodată.
— Mi-e frică, mi-a șoptit.
— Și mie.
Ne-am întors la Ioana. Ne-a explicat încă o dată ce presupune. Am întrebat dacă o vom mai vedea după.
— Da. Vom avea grijă să fie tratată cu toată demnitatea.
Radu a luat pixul primul. L-a ținut câteva secunde deasupra hârtiei, apoi a semnat. Am semnat și eu.
Mama a văzut din celălalt capăt al holului.
— Mi-ai batjocorit nepoata!
— Mamă…
— Să nu-mi mai spui mamă acum!
Tata a prins-o de braț și au plecat fără să mă îmbrățișeze. Părinții lui Radu au rămas pe un scaun, dar nu ne-au mai vorbit.
În noaptea aceea eram șase oameni care o iubeau pe Ana și niciunul nu mai știa cum să-l iubească pe celălalt.
Înainte de procedură ne-au lăsat să intrăm. Radu a rămas lângă ușă. Eu i-am luat mânuța. Era tot caldă. I-am cântat cântecul cu care o adormeam. Din geantă am scos iepurașul de pluș și i l-am pus lângă obraz. Asistenta mi-a spus blând că va trebui să-l iau cu mine.
Am sărutat-o pe frunte.
— Să nu te superi pe mine, puiule.
Acasă, pe covor era un biscuit rupt în două. Rămăsese de când se jucase ultima oară. M-am așezat pe podea și l-am luat în palmă. Radu s-a așezat lângă mine. Am plâns până dimineața.
La înmormântare mama a venit în negru. S-a apropiat de sicriu, dar când am vrut să-i iau mâna și-a retras-o. Tata a stat lângă poartă. În sat se aflase deja. Unii îmi strângeau mâna și ziceau că făcusem un lucru bun. Alții șopteau:
— Eu n-aș fi putut.
După, mama nu m-a mai sunat. Am sunat eu după trei zile. Nu mi-a răspuns. I-am scris: “Mamă, am nevoie de tine.” L-a citit și nu mi-a răspuns.
Au trecut patru luni până mi-a răspuns din nou. Sec. Bine. Atât.
La șapte luni am primit un plic prin coordonatori. Fără nume, fără adresă. Înăuntru o scrisoare scrisă de mână:
“Nu știm cine sunteți, dar copilul nostru trăiește datorită copilului dumneavoastră. A început să mănânce, să râdă și să ceară să meargă în parc. Ne rugăm pentru fetița dumneavoastră în fiecare seară.”
M-am așezat pe marginea patului cu scrisoarea în poală. Un copil mergea iar în parc.
I-am arătat-o lui Radu. A citit-o în picioare, apoi s-a așezat lângă mine.
— Uite, Mariana. Cineva și-a primit copilul acasă.
În seara aia am pus plicul în geantă și m-am dus la ai mei. Mama mi-a deschis poarta. Părea mai bătrână, mai căruntă.
— Am primit asta, i-am zis și am pus scrisoarea pe masă.
A citit-o în picioare. La jumătate s-a așezat. Îi tremurau mâinile.
— E adevărat?
— Da.
A dus hârtia la piept.
— Eu am crezut că ai dat-o străinilor.
— N-am dat-o pe Ana nimănui, mamă. Ana e tot fata mea. Doar că o parte din binele ei a rămas aici.
Și-a acoperit gura cu palma.
— Când mi-am îngropat copilul aveam nevoie să mă ții în brațe. Și tu nici măcar nu te-ai uitat la mine.
A întins mâna peste masă. Am ezitat, apoi m-am apropiat. Ne-am îmbrățișat stângaci, cu scrisoarea între noi.
Împăcarea nu s-a întâmplat într-o zi. Mama mă suna din nou, mă întreba dacă am mâncat. Într-o duminică a venit cu o oală de ciorbă și o pungă de mere.
A intrat în sufragerie și s-a oprit în ușa camerei Anei. Patul făcut. Iepurașul pe pernă.
A pus oala pe masă în bucătărie. N-a intrat în cameră.
— Am făcut ciorba cum îi place lui Radu.
Am mâncat în trei. Fără să vorbim despre scrisoare.
Când a plecat s-a oprit în hol și s-a uitat la patul mic.
— Să-i lași iepurașul acolo, mi-a spus încet.
A închis ușa după ea.