Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu telefonul mamei în mână. Plângea și între sughițuri tot aia spunea.
— Dacă nici sora lui…
— Mamă, gata! Executorul nu întreabă dacă ne e rușine!
Am închis. Sorin era în ușa bucătăriei. Nu știu de cât timp ascultase.
— Așa te apără și pe tine când greșești?
N-am răspuns. S-a dus în dormitor, și-a luat perna și a ieșit pe canapea. În noaptea aia n-am dormit niciunul.
A doua zi am fost la bancă. Funcționara mi-a pus în față graficul. Cătălin nu mai plătise de cinci luni. Penalități, dobânzi. Treizeci și opt de mii. Dacă nu achitam în 15 zile, intra poprirea pe conturile mele.
— Pot plăti eșalonat?
— Doar dacă achitați tot în opt luni. Altfel se blochează tot.
Acasă l-am găsit pe Sorin la masă cu calculatorul. Făcea calcule.
— Dacă vindem mașina ta, închidem depozitul pentru avans și renunțăm la concediu, scoatem banii. Dar rămânem pe zero.
Mașina mea. O cumpărasem second-hand acum trei ani, ca s-o duc pe Ana la grădiniță când ploua.
— O vindem.
Ana ne-a auzit.
— Mami, am făcut eu ceva rău? De ce vinzi mașina?
M-am așezat pe covor lângă ea.
— Nu, iubita. Nu tu ai făcut ceva rău.
Au urmat opt luni în care am numărat fiecare leu. Am vândut mașina în două săptămâni. Am închis depozitul la care pusesem bani șapte ani. De concediul promis la mare nici n-am mai vorbit.
Sorin aducea bonurile și le punea pe frigider. Nu din răutate. Voia să vedem amândoi unde ne ducem. Vorbeam doar despre rate, mâncare și cât mai avem până la salariu.
Într-o noapte, pe la două, m-a găsit în bucătărie plângând.
— Nu suma mă doare cel mai tare, Mariana. Mă doare că ai ales să mă minți pentru el. Eu ți-am spus nu din prima zi.
— Știu.
— Și tu tot ai semnat pe ascuns.
— Pentru că mi-a fost frică să mă cert cu tine și cu mama în aceeași zi. Am ales prost.
N-a zis că mă iartă. N-a zis că nu mă iartă. S-a așezat lângă mine și mi-a zis doar atât:
— De acum, fără secrete. Chiar dacă ne certăm.
După opt luni am achitat ultimul leu. Am ieșit din bancă ținând chitanța atât de strâns, că se umezise în palmă. Nu m-am simțit ușurată. M-am simțit goală.
Sorin s-a întors în dormitor. Între noi rămăsese o fisură. Nu mai dormea pe canapea, dar nu mai era nici cum fusese înainte. Reparăm încet. Cu adevăruri spuse la timp.
Cătălin m-a sunat abia după încă trei luni. Număr necunoscut.
— Mari, vreau să-ți explic…
— Unde ai fost?
— Am încercat să rezolv. Mi-a fost frică. Am plecat la un văr în Argeș.
— Și mie mi-a fost frică, Cătălin. Numai că eu am rămas aici. Cu executorul la ușă și cu copilul care mă întreba de ce vindem mașina.
A tăcut.
— Am crezut că o să mă descurc și o să-ți dau banii înapoi.
— Ai fi putut să răspunzi la telefon. Atât.
Mi-a cerut să nu-i spun mamei că mă contactase.
— Să nu-i spui că am vorbit. Se supără.
Atunci am închis. Nu am țipat. Nu l-am blestemat. Pur și simplu nu mai aveam ce să-i spun.
Mama m-a sunat a doua zi.
— Ai mai vorbit cu frate-tău?
— Nu.
A oftat ușurată.
— Lasă, o să-și revină. O să vezi.
— Mamă, am plătit treizeci și opt de mii de lei în locul lui. Am vândut mașina Anei.
— Și ce vrei să fac? Să-mi reneg băiatul?
— Nu. Vreau doar să nu-mi mai ceri să fiu eu cea care repară tot.
N-a mai zis nimic. A închis.
De atunci, Cătălin nu a mai sunat. Mama mă sună o dată pe săptămână, dar nu mai pomenim de bani. Vorbim despre Ana, despre școală.
Sorin și cu mine am început din nou să punem bani deoparte. Puțini. Într-un borcan pe care scrie „apartament mare”. Ana a lipit pe el un desen cu o casă și trei oameni de mână.
Seara trecută m-a întrebat:
— Mami, dacă fratele tău vine pe la noi, îi dai și lui bani?
M-am uitat la Sorin. El s-a uitat la mine.
— Nu, iubita mea. Nu-i mai dau.
Și pentru prima dată după doi ani, am simțit că răspunsul ăsta nu mă mai face o soră rea. Mă face o mamă care nu mai semnează pe ascuns.