Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Soneria a sunat din nou.
Adrian s-a uitat spre ușă, apoi spre mine.
— Aștepți pe cineva?
— Da.
— Pe cine?
Mi-am închis laptopul.
— Pe cineva care trebuie să fie aici înainte să continuăm discuția.
Expresia lui s-a schimbat.
— Irina, ce-ai făcut?
M-am ridicat și am deschis ușa.
În prag era Mihai Marinescu, avocatul cu care mă întâlnisem miercuri. Avea o mapă sub braț și aceeași expresie calmă pe care o avusese când îmi spusese să nu semnez nimic.
— Bună dimineața.
Adrian s-a ridicat brusc.
— Cine este?
M-am întors spre el.
— Avocatul meu.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Adrian a rămas fără replică.
Mihai a intrat, și-a pus mapa pe masă și s-a așezat lângă mine.
— Cred că ar fi mai bine să continuăm acum, am spus.
Adrian s-a uitat de la mine la avocat.
— Ai angajat un avocat înainte să vorbim?
— Tu ai pregătit un acord de partaj înainte să-mi spui că vrei să divorțezi.
— Nu e același lucru.
— Ba exact asta este.
A luat mapa albastră și a tras-o spre el.
— Irina, documentul ăsta este doar o propunere. Nimeni nu te obligă să semnezi.
— Atunci să discutăm despre propunere.
Mihai a deschis propria mapă.
— În primul rând, evaluarea apartamentului.
Adrian s-a încordat.
— Ce este cu ea?
— Valoarea folosită în proiectul dumneavoastră este considerabil mai mare decât evaluările comparabile pe care le-am verificat.
— Este o estimare.
— O estimare care o obligă pe doamna Ionescu să vă achite o sumă foarte mare în șase luni dacă dorește să păstreze apartamentul.
Am continuat eu:
— O sumă pe care știai că nu o pot strânge.
— Puteai să vinzi apartamentul.
Am rămas cu ochii la el.
A spus-o atât de firesc, încât m-a durut mai tare decât dacă ar fi ridicat vocea.
— Exact.
— Ce?
— Asta urmăreai. Să pară că-mi lași mie apartamentul, deși știai că va trebui să-l vând ca să-ți plătesc partea.
— Este bun comun, Irina. Am dreptul la partea mea.
— Nu contest asta. Contest felul în care ai încercat să-mi prezinți totul ca pe o favoare.
Adrian s-a ridicat.
— Eu încerc să fiu corect!
Mihai a rămas calm.
— Atunci nu ar trebui să existe nicio problemă să discutăm și despre casa de lângă Sinaia.
Adrian s-a oprit.
— Ce-i cu ea?
— În propunerea dumneavoastră vă revine integral.
— Pentru că eu m-am ocupat de ea.
— A fost cumpărată în timpul căsătoriei, am spus.
— Și apartamentul îți rămâne ție!
— Cu condiția să-ți plătesc o sumă pe care nu mi-o permit.
N-a răspuns.
Mihai a întors o pagină.
— Mai există și problema conturilor.
Atunci am văzut pentru prima dată teamă adevărată în ochii lui Adrian.
Nu furie.
Teamă.
— Ce conturi?
— Tocmai asta vrem să lămurim.
Adrian s-a uitat la mine.
— Ai umblat prin lucrurile mele?
— Am verificat bunurile noastre după ce am descoperit că pregătești divorțul fără să-mi spui.
— N-aveai dreptul!
Aproape că am râs.
— Interesant că drepturile mele au devenit importante abia acum.
Mihai mi-a făcut semn să-l las să continue.
În zilele precedente verificaserăm extrasele la care aveam acces și documentele comune. Apăruseră transferuri pe care eu nu le cunoșteam și un cont care lipsea cu totul din proiectul de partaj pregătit de Adrian.
Nu era încă momentul pentru acuzații.
Era însă suficient cât să cerem explicații.
— Nu voi semna acordul, i-am spus. Avocatul meu va răspunde oficial și toate bunurile vor fi evaluate corect.
Adrian s-a uitat la mine de parcă abia atunci înțelegea ce se întâmplase.
— De când știi?
— De miercuri.
— De la Pavel?
Am ezitat doar o secundă.
— Nu. Pavel nu mi-a spus nimic despre dosarul tău.
Era important să știe asta.
— Atunci cum?
— Ai lăsat lista de acte în imprimantă. Apoi am văzut mesajele către Eduard.
Adrian a închis ochii.
— Dumnezeule…
— Nu eu am construit secretul ăsta, Adrian.
— Voiam să vorbesc cu tine sâmbătă.
— După ce pregătiseși deja totul.
— Pentru că știam cum vei reacționa!
— Nu. Ai făcut-o pentru că voiai să controlezi momentul în care aflu și variantele pe care cred că le am.
S-a lăsat din nou pe scaun.
Pentru câteva clipe n-a mai spus nimeni nimic.
Apoi Adrian s-a uitat spre avocat.
— Ne puteți lăsa puțin singuri?
Mihai s-a uitat la mine.
Am dat din cap.
— Zece minute, a spus el. Sunt jos.
După ce ușa s-a închis, Adrian și-a frecat fața cu palmele.
— Nu voiam să ajungem aici.
— Unde voiai să ajungem?
— Să terminăm civilizat.
— Civilizat pentru cine?
— Pentru amândoi.
— Atunci de ce ai ascuns contul?
A ridicat capul.
— Nu l-am ascuns.
— Nu apare în proiect.
— Pentru că sunt bani pe care i-am strâns eu.
— În timpul căsătoriei.
— Din bonusurile mele.
— Tot în timpul căsătoriei.
A lovit ușor masa cu palma.
— Vezi? Exact asta voiam să evit. Să ajungem să ne numărăm fiecare leu.
— Adrian, tu ai început să numeri înaintea mea.
Replica l-a redus la tăcere.
Mi-am dat seama atunci că nu mai aveam nimic de demonstrat.
Nu trebuia să-l fac să recunoască faptul că încercase să mă pună într-o poziție dezavantajoasă. Documentele vorbeau singure.
— O să plec câteva zile, a spus în cele din urmă.
— Bine.
— Atât?
— Ce vrei să spun?
— Nu știu.
A râs amar.
— Nouă ani, Irina.
— Știu.
— Și acum stăm cu avocați între noi.
— Nu avocatul a ajuns între noi.
A coborât privirea.
— Ai dreptate.
A fost prima dată când l-am auzit spunând asta fără să urmeze un „dar”.
În săptămânile următoare, discuțiile s-au purtat prin avocați.
S-au făcut evaluări independente pentru apartament și casa de lângă Sinaia. Au fost verificate conturile, economiile și transferurile. Mașina a intrat și ea în calculul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Nimeni nu a primit tot ce voia.
Dar niciunul dintre noi n-a mai putut ascunde ceva și apoi să-l numească „înțelegere”.
Adrian a renunțat la varianta prin care trebuia să-i plătesc jumătate din apartament în șase luni. Casa de vacanță a fost inclusă în partaj la valoarea ei reală, iar banii care lipseau din prima lui propunere au intrat în discuție.
La una dintre întâlniri, Adrian m-a privit lung.
— Dacă aș fi venit direct la tine de la început, crezi că am fi ajuns tot aici?
M-am gândit înainte să răspund.
— La divorț? Poate.
— Și atunci ce s-ar fi schimbat?
— Felul în care ne-am fi despărțit.
A dat din cap.
Asta fusese, până la urmă, partea care mă duruse cel mai tare.
Nu faptul că nu mă mai iubea.
Uneori oamenii se îndepărtează. Uneori căsniciile se termină.
Dar Adrian nu avusese curajul să vină în fața mea și să spună: „Nu mai pot.”
Preferase să pregătească întâi terenul.
Să calculeze.
Să mă lase să cred că primesc o ofertă generoasă și să spere că voi semna înainte să înțeleg ce pierd.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu.
În ultima zi în care am fost împreună în același birou, Adrian și-a strâns documentele și s-a oprit lângă mine.
— Îmi pare rău.
L-am privit.
— Pentru divorț?
— Pentru felul în care am făcut-o.
Am apreciat măcar că înțelesese diferența.
— Și mie.
A plecat.
Am rămas câteva minute singură.
Nu simțeam triumf.
Nu „învinsesem” un bărbat și nu ieșisem din căsnicie mai bogată decât intrasem.
Doar nu fusesem lăsată să pierd ceea ce mi se cuvenea pentru că altcineva își pregătise mai bine momentul.
În seara aceea m-am întors în apartamentul din Tineretului.
Era liniște.
Am intrat în fostul birou al lui Adrian și am deschis dulapul în care găsisem mapa albastră.
Era gol.
Am stat câteva clipe în prag, apoi am închis ușa.
Cu luni înainte, crezusem că cea mai grea zi avea să fie aceea în care soțul meu îmi va spune că vrea să divorțeze.
Mă înșelasem.
Cea mai grea fusese ziua în care înțelesesem că omul de lângă mine se pregătise în secret pentru o viață fără mine, în timp ce eu încă încercam să salvez viața noastră împreună.
Dar tocmai greșeala lui îmi dăduse un avantaj pe care nu-l anticipase.
Timp.
Timp să aflu.
Timp să mă informez.
Și, mai ales, timp să nu semnez nimic înainte să înțeleg exact ce mi se cere.
Uneori nu poți opri pe cineva să plece.
Dar poți refuza să-l lași să decidă, în drum spre ușă, și ce rămâne în urma lui.