Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Atunci pregătesc totul, mi-a răspuns avocatul.
— Da.
— Sunteți sigură că vreți să procedăm acum?
M-am uitat spre ușa închisă a camerei mele.
Din sufragerie se auzea râsul Danielei.
— Sunt sigură.
— Bine. Mâine dimineață vă trimit ultimele documente. Casa este pregătită, utilitățile sunt pe numele dumneavoastră, iar cheile sunt la mine.
Casa.
Cuvântul acela mi-a adus pentru prima dată un zâmbet adevărat pe buze.
— Mulțumesc.
— Cu plăcere. Și încă ceva.
— Da?
— Nu sunteți obligată să le explicați nimic despre situația dumneavoastră financiară.
— Știu.
Am făcut o pauză.
— Dar cred că vreau să le spun.
Nu pentru a-i pedepsi.
Nu pentru a-i face să se simtă mici.
Ci pentru că voiam ca, măcar o dată, să înțeleagă diferența dintre femeia pe care credeau că o cunosc și femeia care eram de fapt.
În următoarele două săptămâni nu s-a schimbat nimic.
Cel puțin nu pentru ei.
Daniela îmi vorbea despre centrul pentru seniori de parcă îmi rezervaseră o vacanță.
— Au și seri de film.
— Frumos.
— Și gimnastică dimineața.
— Foarte bine.
— O dată pe săptămână îi duc pe rezidenți la cumpărături.
— Minunat.
Într-o seară mi-a arătat fotografii cu sala de mese.
— Uite ce elegant este.
M-am uitat.
— Da.
Sorin părea chiar mai relaxat.
Începuse să discute despre camera mea.
Nu direct cu mine.
Cu nepotul.
Dar suficient de tare încât să aud.
— După ce pleacă bunica, mutăm biroul aici.
— Pot să-mi pun televizorul pe peretele ăsta?
— Vedem.
Nu m-am supărat pe nepotul meu.
Era copilul căruia părinții îi spuseseră că va primi o cameră mai mare.
Pentru el atât însemna.
Nu știa ce discuții fuseseră purtate.
Nu știa că bunica lui nu fusese întrebată înainte să i se repartizeze următoarea adresă.
Eu îmi împachetam lucrurile încet.
Nu aveam multe.
Câteva haine.
Fotografiile cu soțul meu.
Niște cărți.
O cutie cu acte.
O față de masă primită de la mama.
Câteva obiecte pe care le păstrasem zeci de ani.
Daniela m-a surprins într-o după-amiază punând cărți într-o cutie.
— Deja împachetezi?
— Da.
A zâmbit.
— Vezi? Cred că schimbarea asta chiar o să-ți facă bine.
M-am uitat la ea.
— Și eu cred.
N-a înțeles.
Cu o zi înainte de plecare, am făcut cina.
Ultima cină pe care aveam s-o gătesc în casa aceea.
Sorin mi-a spus:
— Mamă, nu trebuia să faci atâta.
Am zâmbit.
— Știu.
După masă, Daniela și-a lăsat farfuria în chiuvetă.
Din obișnuință.
Am privit-o.
Apoi am plecat.
— Mamă?
M-am întors.
— Nu speli vasele?
— Nu.
A clipit.
— Te simți bine?
— Foarte bine.
Am intrat în camera mea.
În dimineața următoare m-am trezit la șase.
Am făcut duș.
M-am îmbrăcat.
Mi-am pus cerceii pe care îi purtasem la nunta mea.
Apoi mi-am tras valiza lângă ușă.
La șapte și jumătate eram în bucătărie.
Mi-am făcut cafeaua.
Am prăjit două felii de pâine.
Pentru mine.
Atât.
Daniela a coborât prima.
— Nu ai făcut cafea?
Am ridicat ceașca.
— Ba da.
S-a uitat spre cafetieră.
— Pentru noi?
— Nu.
A rămas câteva secunde tăcută.
— Bine…
Și-a făcut singură.
Sorin a apărut după câteva minute.
— Bună dimineața.
— Bună.
S-a uitat spre hol.
A văzut valiza.
— Te muți astăzi?
— Da.
— Dar evaluarea de la centru era săptămâna viitoare.
— Știu.
— Atunci unde mergi?
Am mai băut o gură de cafea.
— Acasă.
Sorin a râs puțin.
— Mamă, serios.
— Și eu vorbesc serios.
Daniela s-a întors de la blat.
— Cum adică acasă?
— Exact cum sună.
— Te duci la sora ta?
— Nu.
— Atunci unde?
Soneria a sunat.
M-am uitat la ceas.
Opt și douăzeci și șapte.
Exact.
Sorin s-a dus să deschidă.
Un curier i-a întins un plic mare.
— Pentru doamna Elena Ionescu?
— Da, este mama mea.
Am ridicat mâna.
— Eu sunt.
Am semnat.
Curierul mi-a dat plicul și a plecat.
Daniela se uita la mine.
— Ce este?
— Niște documente.
Am deschis plicul.
Înăuntru erau ultimele copii ale actelor și un set de chei trimis de avocat.
Am scos cheile.
Le-am pus lângă ceașca mea.
Sorin s-a uitat la ele.
— Chei de la ce?
— De la casa mea.
Tăcere.
Daniela a râs scurt.
— Ce casă?
— A mea.
— Ai cumpărat o casă?
— Da.
Sorin s-a așezat.
— Când?
— Cu câteva luni în urmă.
— Cu ce bani?
Am rămas cu ochii la el.
Întrebarea venise exact cum mă așteptasem.
— Cu banii mei.
— Mamă, tu nu aveai bani de o casă.
— Ba da.
— De unde?
Am luat ceașca.
Nu mă grăbeam.
Pentru prima dată, ei mă așteptau pe mine.
— Vă amintiți ziua mea?
Daniela s-a uitat spre Sorin.
— Ce legătură are?
— Lozul.
Fața Danielei a rămas nemișcată.
Sorin a clipit.
— Ce loz?
— Cel pe care mi l-ați dat când am împlinit 73 de ani.
Apoi și-a amintit.
— Ăla de câțiva lei?
— Da.
Daniela a început să zâmbească.
— Nu-mi spune…
Am dat din cap.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ai câștigat?
— Da.
Sorin s-a uitat la mine de parcă vorbeam altă limbă.
— Dar ai spus că n-ai câștigat nimic.
— Am mințit.
— De ce?
Întrebarea lui m-a durut.
Nu pentru că n-aș fi avut răspuns.
Ci pentru că răspunsul era chiar el.
— Pentru că, înainte să vă spun că am bani, am vrut să înțeleg ceva.
— Ce?
— Dacă mă vreți pe mine aici.
Am făcut o pauză.
— Sau doar tot ceea ce fac pentru voi.
Daniela și-a pus ceașca jos.
— Asta este absurd.
— Poate.
— Noi te-am primit în casa noastră!
— Știu.
— Patru ani!
— Știu și asta.
— Și în tot timpul ăsta aveai o avere ascunsă?
— Nu în tot timpul ăsta.
— Știi ce vreau să spun!
Sorin a ridicat mâna.
— Stai puțin.
Se uita doar la mine.
— Cât?
— Ce?
— Cât ai câștigat?
Am zâmbit ușor.
— Suficient.
— Cât înseamnă suficient?
— Suficient cât să nu mai depind niciodată de nimeni.
Daniela și Sorin s-au privit.
Am văzut momentul.
Calculul.
Nu știu dacă și-au dat seama că îl fac.
Dar eu l-am văzut.
Și poate tocmai de aceea următoarea replică a Danielei nu m-a surprins.
— Atunci nu trebuie să pleci.
Am rămas cu ochii la ea.
— Poftim?
— Nu trebuie să mergi nicăieri.
— Ieri trebuia.
— Nu am spus că trebuie.
— Ați ales un cămin.
— Un centru rezidențial.
— L-ați vizitat fără mine.
— Pentru că voiam să te ajutăm.
— Ați plătit avansul.
— Rambursabil!
— Ați stabilit luna în care plec.
— Elena…
— Și i-ați promis nepotului meu camera.
Daniela a tăcut.
Sorin s-a frecat cu mâna pe frunte.
— Putem anula rezervarea.
M-am uitat la el.
— De ce?
— Pentru că situația s-a schimbat.
— Nu.
Am clătinat din cap.
— Situația mea financiară s-a schimbat acum zece luni.
Am făcut o pauză.
— Singurul lucru care s-a schimbat în dimineața asta este că ați aflat voi.
N-a răspuns.
— Ieri era spre binele meu să plec.
M-am uitat la amândoi.
— Astăzi, după ce știți că am bani, nu mai este?
Daniela s-a ridicat.
— Nu este corect ce faci.
— Ce fac?
— Ne prezinți ca pe niște oameni îngrozitori.
— Eu nu prezint nimic.
Am arătat spre broșura centrului, încă lăsată pe un dulap.
— Aia nu am adus-o eu.
Sorin a rămas tăcut.
După câteva secunde a întrebat:
— De ce ai rămas zece luni?
Acolo era întrebarea adevărată.
— Pentru că n-am vrut să iau o decizie imediat după ce am câștigat.
— Atât?
— Nu.
Am privit spre el.
— Am vrut să văd dacă ceva se schimbă.
— Ce să se schimbe?
— Felul în care mă vedeți.
— Mamă…
— În seara aceea, după aniversarea mea, am auzit-o pe Daniela spunând că încep să devin o povară.
Daniela a încremenit.
Sorin și-a coborât ochii.
— Și te-am auzit și pe tine.
— Ce am spus?
— „Ce vrei să fac? E mama mea.”
A închis ochii.
Își amintea.
— Mamă…
— Știi ce n-ai spus?
A rămas tăcut.
— N-ai spus că mă vrei aici.
— Normal că te voiam!
— Nu așa a sunat.
— Eram nervos.
— Poate.
— Daniela se plângea de…
S-a oprit.
— De ce?
— Nu contează.
— Ba da.
Daniela a intervenit:
— Nu transforma o discuție privată într-o sentință.
— Nu am făcut-o.
M-am ridicat.
— Am rămas zece luni după acea discuție.
Am arătat în jur.
— Am gătit. Am făcut cumpărături. Am stat cu copiii. Am spălat. Mi-am schimbat planurile când aveați nevoie de mine.
— Și noi te-am ajutat!
— Da.
Am dat din cap.
— Și nu spun că nu.
Asta i-a oprit.
— Sorin m-a primit aici după ce a murit tatăl lui. Nu voi uita asta.
M-am uitat la fiul meu.
— Dar, încet, din mama ta am devenit soluția voastră pentru toate lucrurile pe care nu aveați timp să le faceți.
Sorin și-a frecat ochii.
— N-am realizat.
— Știu.
— Și acum pleci ca să ne pedepsești?
— Nu.
— Atunci de ce?
— Pentru că pot.
S-a uitat la mine.
— Nu înțeleg.
— Patru ani am rămas și pentru că mi-a fost frică să fiu singură.
Mi-am luat geanta de pe spătarul scaunului.
— Acum nu-mi mai este.
Daniela a încrucișat brațele.
— Și nepoții?
Am simțit imediat ce încerca.
— Ce este cu ei?
— Pur și simplu pleci din viața lor?
— Nu.
— Atunci?
— Sunt bunica lor. Nu menajera lor.
Daniela s-a înroșit.
— Nimeni nu te-a numit menajeră.
— N-a fost nevoie.
Am spus-o fără răutate.
— Unele lucruri se văd din felul în care trăiești.
Sorin s-a ridicat.
— Mamă, stai.
— Nu.
— Măcar terminăm discuția.
— Am terminat-o.
— Și ce facem acum?
— Voi?
Am ridicat din umeri.
— Trăiți.
— Nu despre asta vorbesc.
— Atunci despre ce?
S-a uitat spre Daniela.
Apoi iar spre mine.
— Despre noi.
Am rămas tăcută.
— Mai suntem familie?
Întrebarea m-a lovit.
M-am apropiat de el.
— Sigur că suntem.
I-am atins obrazul.
— Tocmai de aceea plec înainte să ajung să vă urăsc.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
Daniela s-a întors spre fereastră.
— Nu vreau banii tăi, a spus Sorin.
— Bine.
— Serios.
— Te cred.
— Dar vreau să știu de ce n-ai avut încredere în mine.
Am lăsat mâna jos.
— Pentru că atunci când credeai că nu am nimic, ai hotărât unde trebuie să-mi petrec bătrânețea fără să mă întrebi.
N-a avut răspuns.
Telefonul meu a vibrat.
Taxi.
— A venit mașina.
Sorin s-a uitat spre valiză.
— Te ajut.
— Mulțumesc.
A luat-o.
Daniela a rămas în bucătărie.
Când am ajuns la ușă, a venit după noi.
— Elena.
M-am întors.
Părea că vrea să spună ceva.
— Da?
— Îmi pare rău.
Am așteptat.
— Pentru gluma cu lozul.
Am zâmbit trist.
— Gluma a fost cel mai bun cadou pe care mi l-ai făcut vreodată.
A rămas fără cuvinte.
— Nu pentru că am câștigat.
Mi-am pus haina.
— Pentru că m-a obligat să văd că încă mai pot avea o viață a mea.
Am ieșit.
Casa mea era la puțin peste douăzeci de minute de sora mea.
Când taxiul a oprit în față, ea mă aștepta pe verandă.
Nu era o vilă.
Nici nu voiam.
Două dormitoare.
O bucătărie luminoasă.
O sufragerie suficientă pentru mine.
Tufe mari de trandafiri în curte.
Și o verandă pe care îmi imaginasem de luni întregi că voi bea cafeaua.
Sora mea a coborât treptele.
— Ai venit.
— Am venit.
M-a îmbrățișat.
Apoi s-a uitat spre valiză.
— Atât?
— Restul îl aduc altă dată.
— Intrăm?
Am scos cheia.
Am ținut-o câteva secunde în palmă.
Era o cheie obișnuită.
Dar nu mai avusesem de ani întregi senzația aceea.
Că deschid o ușă și nu trebuie să mă întreb dacă încurc pe cineva.
Am intrat.
Canapeaua albastră era acolo.
Masa.
Fotoliul de citit lângă fereastră.
În bucătărie nu mă așteptau vasele nimănui.
Nu trebuia să gătesc pentru nimeni.
Nu trebuia să iau pe nimeni de la școală.
Nu trebuia să-mi schimb planul.
În prima seară am mâncat o felie de pâine prăjită cu brânză.
Atât.
Și mi s-a părut una dintre cele mai bune cine din viața mea.
După câteva zile, Sorin m-a sunat.
— Mamă?
— Da?
— Pot să vin?
M-am uitat prin fereastră spre trandafirii tunși pentru iarnă.
— Singur?
A ezitat.
— Da.
— Duminică la trei.
A venit la două și cincizeci și cinci.
Cu un buchet de flori.
Când i-am deschis, a rămas câteva secunde privind în jur.
— E frumoasă.
— Mulțumesc.
— Chiar ai cumpărat-o singură?
Am râs.
— Sorin, cine voiai s-o cumpere?
— Știi ce vreau să spun.
— Da.
L-am lăsat să intre.
Am făcut cafea.
De data asta pentru amândoi.
S-a așezat