Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am desfăcut cu grijă hârtia crem și am descoperit o cutiuță de bijuterii. Era mică, îmbrăcată în catifea închisă la culoare. Am ridicat capacul, iar când am văzut ce se afla înăuntru, mi s-a oprit respirația.
Era verigheta mea.
Am recunoscut-o imediat după mica zgârietură de pe margine, făcută cu mulți ani în urmă, când soțul meu încercase să repare un dulap, iar eu îl ajutasem să țină o piesă de lemn.
Am luat inelul între degete și l-am apropiat de ochi. Nu putea fi o altă verighetă. Era aceeași pe care o purtasem timp de patruzeci și cinci de ani și pe care o lăsasem la amanet cu numai câteva zile înainte.
— De unde o aveți? am întrebat cu glasul tremurat.
Rareș s-a apropiat de mine, iar Teodora s-a așezat lângă fotoliu.
— Bunico, noi nu vrem cadouri, vrem să nu-ți mai vinzi verigheta.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Dar voi de unde ați știut?
Teodora mi-a luat mâna.
— Am văzut că nu o mai porți. Și când ne-ai spus că ai pierdut-o, ne-am dat seama cât de tristă erai.
Rareș a continuat:
— Într-o zi am trecut pe lângă casa de amanet și am văzut verigheta. Era expusă împreună cu alte bijuterii. Am recunoscut zgârietura aceea de pe margine, despre care ne povestiseși când eram mici.
M-am uitat la el, nevenindu-mi să cred.
— Și ce ați făcut?
— Am intrat și am întrebat dacă putem să o recuperăm. Angajatul ne-a explicat că este nevoie de actele de amanet și că titularul trebuie să participe sau să fie respectate condițiile legale pentru răscumpărare.
Cătălin s-a apropiat de mine.
— Copiii au venit la mine și mi-au povestit. Am găsit contractul de amanet printre actele tale, când m-ai rugat să caut o factură. Am vorbit cu angajatul și am aflat ce trebuie făcut.
Am privit spre fiul meu.
— Și tu ai știut?
— Da, mamă. Dar am vrut să înțeleg mai întâi de ce ai făcut asta.
Mihaela s-a așezat lângă noi.
— Copiii au insistat să-și folosească banii ca să-ți aducă verigheta înapoi.
Rareș a zâmbit timid.
— Am strâns bani din colindat. Și eu, și Teodora. Nu erau suficienți, așa că am completat din economiile noastre.
— Dar voi strângeați banii aceia pentru lucrurile voastre, am spus.
— Știm, bunico, a răspuns Teodora. Dar verigheta ta este mai importantă.
Am început să plâng. Nu mai puteam să-mi ascund emoția. Țineam inelul în palmă și mă gândeam la ziua în care îl primisem de la soțul meu, la toate Crăciunurile petrecute împreună și la faptul că aproape renunțasem la el pentru două cadouri.
— Eu am vrut să vă dau cadouri, pentru că eu nu mai am mult timp, am spus printre lacrimi.
Rareș s-a uitat speriat la mine.
— Bunico, de ce spui asta?
— Pentru că am șaptezeci de ani, dragul meu. Și de când bunicul vostru nu mai este, mă gândesc tot mai des că anii trec repede. Nu știu câte Crăciunuri o să mai petrecem împreună.
Teodora m-a îmbrățișat.
— Dar tocmai de aceea vrem să fim cu tine. Nu avem nevoie de cadouri scumpe.
Mihaela și-a șters ochii.
— Mamă, de ce nu ne-ați spus că aveți probleme cu banii?
Am privit-o rușinată.
— Nu voiam să vă împovărez. Aveți și voi cheltuielile voastre. Și mă gândeam că, dacă cealaltă bunică le cumpără lucruri frumoase, eu trebuie să fac la fel.
Cătălin s-a așezat în fața mea.
— Mamă, nimeni nu așteaptă să concurezi cu cineva. Copiii te iubesc pentru că ești bunica lor, nu pentru cât cheltuiești pe cadouri.
— Știu, dar când îi văd bucuroși, parcă uit de toate grijile.
— Și noi suntem bucuroși când venim la tine, a spus Rareș. Când ne faci plăcinte, când ne povestești despre bunicul sau când ne lași să stăm cu tine la masă.
Teodora a încuviințat.
— Mie îmi place cel mai mult când îmi arăți fotografiile vechi. Nu trebuie să-mi cumperi lucruri scumpe.
Am privit spre cele două pungi de cadouri pe care le adusesem. Le cumpărasem cu banii primiți pe verighetă, convinsă că astfel le voi face cel mai frumos Crăciun.
Acum îmi dădeam seama că ei se bucuraseră mai mult să-mi aducă inelul înapoi.
— Dar cum ați reușit să-l luați de la amanet? am întrebat.
Cătălin mi-a explicat că mersese cu documentele și cu banii strânși de copii. Angajatul verificase situația și îi spusese ce condiții trebuiau îndeplinite. După ce au fost făcute formalitățile necesare, verigheta fusese răscumpărată.
— Am vrut să fie totul în regulă, mamă. Și să nu te trezești cu alte probleme.
Am dat din cap. Nu mă gândisem niciodată că nepoții mei ar putea face un asemenea efort pentru mine.
Rareș a luat verigheta din palma mea și mi-a întins-o.
— Hai, bunico, pune-o la loc.
Am întins mâna stângă. Degetul păstra încă urma deschisă la culoare a inelului. L-am pus încet, iar când am simțit din nou aurul pe piele, am început să plâng și mai tare.
— Parcă s-a întors bunicul vostru puțin acasă, am șoptit.
Cătălin m-a îmbrățișat. Mihaela s-a apropiat și ea, iar nepoții s-au lipit de mine. Am rămas așa câteva clipe, fără să mai spunem nimic.
După ce ne-am liniștit, Mihaela a adus ceai și prăjituri. Ne-am așezat din nou la masă, iar eu am început să le povestesc despre ziua nunții mele.
Le-am spus cum soțul meu cumpărase verighetele din banii strânși cu greu și cum, în dimineața cununiei, era atât de emoționat încât aproape scăpase inelul pe jos.
Rareș a râs.
— Bunicul era mereu așa?
— Nu mereu. Dar în ziua aceea avea mâinile mai tremurânde decât mine.
Teodora m-a întrebat dacă îmi amintesc ce îmi spusese când mi-a pus verigheta pe deget.
— Mi-a spus că nu poate să-mi promită o viață fără griji, dar că o să fie lângă mine cât poate. Și a fost.
Am privit inelul și am simțit că nu mai trebuie să-l ascund de nimeni.
În zilele următoare, Cătălin și Mihaela au venit la mine să discutăm despre cheltuieli. Le-am arătat cât primesc pensie, cât plătesc pe facturi și ce bani îmi rămân pentru mâncare și medicamente.
Nu mi-a fost ușor să vorbesc despre asta. Toată viața încercasem să mă descurc singură și să nu cer nimic.
— Mamă, nu trebuie să ne ascunzi dacă ai nevoie de ajutor, mi-a spus Cătălin. Nu înseamnă că ești o povară.
— Nu vreau să vă iau din banii pentru copii.
— Atunci găsim împreună o soluție. Dar nu mai amanetezi lucruri importante ca să cumperi cadouri.
Am promis că voi vorbi cu ei înainte să iau o asemenea hotărâre.
Am stabilit și că, de sărbătorile următoare, nu vom mai cumpăra daruri scumpe doar pentru a impresiona. Fiecare urma să ofere ce își permite, fără comparații și fără obligații.
Rareș și Teodora au fost cei mai încântați.
— Putem să facem cadouri cu mâinile noastre, a propus Teodora. Eu pot să desenez ceva pentru fiecare.
— Și eu pot să ajut la pregătirea mesei, a spus Rareș. Numai să nu mă pui să fac cozonaci singur, bunico!
Am râs cu toții.
În lunile următoare, nepoții au continuat să vină la mine. Uneori aduceau prăjituri, alteori doar se așezau la masă și îmi povesteau ce făcuseră la școală.
Nu le-am mai cumpărat lucruri scumpe. Când aveam câțiva bani în plus, le luam câte ceva mic, dar nu mă mai simțeam obligată să concurez cu nimeni.
De fiecare dată când mă uitam la verighetă, îmi aminteam de ziua de Crăciun în care nepoții mei mi-o aduseseră înapoi.
La Crăciunul următor, Teodora mi-a dăruit un desen cu mine și bunicul ei, după o fotografie veche. Rareș mi-a adus o ramă simplă, în care am pus desenul.
Eu le-am făcut cozonac și plăcinte, iar Cătălin și Mihaela au pregătit restul mesei.
Am stat împreună până seara, povestind și râzând. Nimeni nu a întrebat cât costase vreun cadou.
Când nepoții au plecat, m-am uitat la verigheta de pe deget și la desenul de pe masă.
Nu știam câți ani mai aveam înainte, dar înțelesesem că nu trebuie să cumpăr fiecare Crăciun cu bani pe care nu îi am.
Cel mai frumos dar pe care îl primisem nu fusese verigheta în sine, ci faptul că nepoții mei înțeleseseră cât înseamnă pentru mine și făcuseră tot ce putuseră ca să mi-o aducă înapoi.