Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Ionuț, încercând să înțeleg cum ajunsese să-mi ceară mie explicații pentru mărturisirea fratelui său.
— Nu am ce să-ți explic, Ionuț. Nu am știut niciodată că Mălin are asemenea sentimente pentru mine.
— Nu se poate să nu fi observat nimic! a răspuns el. Cincisprezece ani a stat lângă noi!
— Și ce ar fi trebuit să observ? Că vine la mesele de familie? Că îmi spune la mulți ani? Că vorbește cu mine ca orice cumnat?
Mălin și-a ridicat capul.
— Ionuț, ți-am spus că ea nu știa.
— Tu să taci! i-a strigat fratele lui.
Am simțit cum îmi crește furia. Nu pentru că Mălin își mărturisise sentimentele, ci pentru că amândoi se comportau ca și cum eu trebuia să răspund pentru ele.
— Ionuț, ai lovit un om în fața mea și acum mă acuzi pe mine. Vreau să te oprești.
— Este fratele meu! M-a trădat!
— Atunci discută cu el. Eu nu am avut nicio relație cu Mălin și nu i-am dat niciodată de înțeles că aș vrea altceva.
Soțul meu a făcut un pas spre mine.
— Dar poate ți-a plăcut atenția lui. Poate de asta nu ai spus nimic.
Am rămas nemișcată.
— Ce ai spus?
— Te întreb dacă nu cumva ai încurajat lucrurile fără să-mi spui.
M-am ridicat încet de la masă. Părinții lui Ionuț ne priveau speriați, dar nimeni nu intervenea.
— Nu accept să vorbești așa cu mine, i-am spus. Nu sunt vinovată pentru ce simte fratele tău. Și nici pentru faptul că tu ai ales să-l lovești.
— Cătălina, nu pleca acum, a spus Ionuț când m-a văzut că îmi iau geanta.
— Ba plec. Nu vreau să mai stau aici și să fiu judecată pentru lucruri pe care nu le-am făcut.
Mălin s-a ridicat și el.
— Cătălina, îmi pare rău. Nu trebuia să spun nimic astăzi.
— Nu trebuia să mă pui în situația asta, Mălin. Ai avut sentimentele tale, dar nu aveai dreptul să le transformi într-o ceartă între mine și soțul meu.
— Știu. Am greșit.
— Și vreau să fie clar că nu am simțit niciodată pentru tine ceea ce spui că ai simțit tu pentru mine.
Mălin a coborât privirea.
Mi-am luat haina din hol. Ionuț m-a urmat.
— Unde te duci?
— Acasă. Am nevoie să fiu singură.
— Vin cu tine.
— Nu. Vreau să rămâi aici. Și vreau ca nici tu, nici Mălin să nu mă mai contactați.
— Cătălina, sunt soțul tău!
— Știu. Tocmai de aceea mă doare că ai ales să mă acuzi în loc să mă asculți.
Am ieșit din casă fără să mă mai întorc.
Pe drum am plâns. Nu mă așteptasem ca o masă de Crăciun să se transforme într-o asemenea scenă. Mălin fusese mereu prezent în viața noastră, dar eu îl privisem ca pe un membru al familiei, nimic mai mult.
Acum mă întrebam câte dintre gesturile lui obișnuite avuseseră pentru el o altă semnificație. Dar mai ales mă durea reacția lui Ionuț.
După cincisprezece ani de căsnicie, soțul meu mă întrebase dacă nu cumva îmi plăcuse atenția fratelui său, ca și cum aș fi fost obligată să observ și să controlez sentimentele altcuiva.
Când am ajuns acasă, am închis telefonul și m-am așezat în sufragerie. Bradul era aprins, iar pe masă se aflau cadourile pe care le pregătiserăm pentru sărbători.
Nu am deschis niciunul.
Ionuț s-a întors târziu în seara aceea. A încercat să vorbească cu mine, dar i-am spus că nu sunt pregătită.
— Cătălina, nu putem să ne culcăm certați de Crăciun.
— Nu este o ceartă obișnuită, Ionuț. Ai lovit un om și apoi m-ai acuzat pe mine pentru ce s-a întâmplat.
— Eram nervos. Am aflat că fratele meu te iubește de atâția ani.
— Și ce legătură are asta cu mine?
— Nu știu. Dar nu pot să cred că nu ai observat nimic.
Atunci am înțeles că nu era pregătit să recunoască faptul că mă judecase pe nedrept.
— Vreau să dormim separat în noaptea asta, i-am spus. Și mâine o să discutăm ce facem mai departe.
În zilele următoare, Ionuț a încercat să se poarte ca și cum lucrurile s-ar putea repara prin câteva scuze. Mi-a adus flori, a pregătit cina și mi-a spus că mă iubește.
Dar de fiecare dată când încercam să discutăm despre ce îmi spusese la masa de Crăciun, revenea la aceeași întrebare.
— Totuși, Cătălina, nu ți s-a părut niciodată că Mălin se uită altfel la tine?
— Nu, Ionuț. Și nu o să-mi schimb răspunsul doar ca să te liniștesc.
— Încerc doar să înțeleg.
— Atunci încearcă să înțelegi că eu nu am făcut nimic greșit.
Mălin mi-a trimis câteva mesaje în care își cerea iertare. Nu i-am răspuns. Nu voiam să discut cu el despre sentimentele pe care le ascunsese atâția ani și nici să-i ofer ocazia să le transforme într-o apropiere între noi.
La începutul lui ianuarie, i-am spus lui Ionuț că vreau să locuim separat pentru o vreme.
— Vrei să ne despărțim pentru ce a spus fratele meu? m-a întrebat.
— Nu pentru ce a spus el. Pentru felul în care ai reacționat tu.
— Am fost furios.
— Și ai ales să mă faci pe mine responsabilă. Nu ai recunoscut nici acum că m-ai acuzat fără motiv.
Ionuț a încercat să mă convingă să rămân, dar nu mi-a spus nici atunci că greșise când îmi ceruse explicații.
Mi-am strâns lucrurile și m-am mutat într-o locuință închiriată. Aveam nevoie de un spațiu în care să pot gândi fără să fiu întrebată mereu dacă ascunsesem ceva.
În restul iernii nu am mai vorbit cu niciunul dintre frați. Ionuț a continuat să-mi trimită mesaje, spunând că vrea să ne împăcăm, dar nu i-am răspuns. Mălin a încetat și el să mă contacteze după ce a văzut că nu primește niciun răspuns.
Am început să-mi reorganizez viața. Mi-am schimbat programul, am învățat să locuiesc singură și am încercat să-mi dau seama ce vreau de la căsnicia mea.
Nu era ușor. Îl iubisem pe Ionuț mulți ani și aveam împreună amintiri, planuri și obiceiuri. Dar nu puteam să mă întorc doar pentru că îmi era dor de viața pe care o avuseserăm.
Primăvara, Ionuț mi-a scris din nou. Mi-a spus că îi pare rău pentru cearta de Crăciun și că vrea să încercăm să ne împăcăm.
I-am răspuns că nu pot discuta despre împăcare cât timp el continuă să creadă că eu aș fi avut vreo vină pentru sentimentele lui Mălin.
Mi-a spus că are nevoie de timp să înțeleagă.
Am acceptat că are nevoie de timp, dar nu am mai pus viața mea în așteptare.
În lunile următoare, am păstrat distanța. Nu m-am întâlnit cu Mălin și nu am reluat relația cu Ionuț. Am început să mă obișnuiesc cu ideea că viitorul meu ar putea arăta foarte diferit de cel pe care mi-l imaginasem.
Când s-a apropiat Crăciunul următor, părinții lui Ionuț m-au invitat la masa de familie. Mi-au spus că și-ar dori să mă vadă, indiferent ce se întâmplă între mine și fiul lor.
Am stat mult pe gânduri. Casa aceea îmi amintea de cea mai neplăcută zi din căsnicia mea. Dar părinții lui Ionuț nu mă jigniseră și nu voiam să rup legătura cu ei doar pentru că cei doi frați se certaseră din cauza mea.
Am acceptat invitația, cu condiția să nu fie prezenți nici Ionuț, nici Mălin.
În ziua de Crăciun am mers singură. Am intrat în aceeași sufragerie, unde masa era pregătită și bradul luminat.
Părinții lui Ionuț m-au primit cu căldură. Am stat de vorbă despre lucruri obișnuite, apoi mama lor m-a întrebat dacă mă gândesc să mă împac cu Ionuț.
— Nu știu ce va fi mai departe, i-am răspuns. Dar vreau să înțelegeți un lucru. Eu nu am fost niciodată îndrăgostită de Mălin. Nu i-am promis nimic și nu l-am încurajat. Sentimentele lui nu au fost alegerea mea.
Am făcut o pauză, apoi am continuat.
— Iar faptul că Ionuț l-a lovit a fost alegerea lui. Nu accept să fiu învinovățită pentru iubirea unui bărbat și pentru violența altuia.
Părinții lui Ionuț au rămas tăcuți câteva clipe. Apoi mi-au spus că înțeleg de ce am avut nevoie să plec.
Nu le-am cerut să aleagă între mine și fiii lor. Le-am spus doar că nu mă întorc la o relație în care trebuie să mă apăr pentru lucruri pe care nu le-am făcut.
Am petrecut câteva ore împreună, apoi mi-am luat haina și am plecat.
Pe drum, m-am gândit la Crăciunul precedent. Atunci plecasem plângând, fără să știu ce se va întâmpla cu viața mea. Acum plecam singură, dar hotărâtă să nu mai accept să fiu tratată ca un lucru pe care doi frați îl pot revendica.
Ionuț și Mălin rămăseseră frați, cu toate problemele lor nerezolvate. Eu nu mai eram între ei.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam că trebuie să dau explicații pentru sentimentele altcuiva.