Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am pus mâna peste telefon înainte ca Paul să-l poată lua.
— Lasă-l acolo. Vreau să discutăm despre fotografia asta.
— Raluca, nu începe iar! Am vorbit deja despre pozele acelea.
— Nu, Paul. Tu mi-ai spus că erați într-o dispoziție bună și că făceați glume. Eu te-am întrebat de ce o țineai pe Sabina de mijloc și n-am primit niciodată un răspuns.
Sabina stătea nemișcată, cu ochii la ecran. În fotografie, Paul avea brațul în jurul taliei ei, iar ea își sprijinea capul de umărul lui. Erau în bucătăria noastră, lângă masa la care copiii își făceau uneori temele.
— Sabina, am spus, vreau să te întreb ceva. Ce se întâmpla în ziua aceea?
A ridicat privirea spre mine, apoi s-a uitat la Paul.
— Nu știu ce să spun.
— Spune adevărul. Nu te-am chemat aici ca să te umilesc, dar nu pot să mă prefac că fotografiile astea sunt normale.
Paul a intervenit imediat.
— Nu are ce să-ți explice. Eram în bucătărie, vorbeam și ne-am făcut câteva fotografii. Atât.
— Atunci de ce n-ai vrut să-mi arăți toate imaginile când te-am întrebat prima dată?
— Pentru că știam că o să faci scandal.
— Și acum ai invitat-o la masa de Crăciun fără să mă întrebi, deși știai că lucrurile nu sunt lămurite între noi.
Sabina și-a împins scaunul puțin înapoi.
— Raluca, îmi pare rău. Eu chiar am crezut că știai că vin astăzi. Paul mi-a spus că m-ați invitat amândoi.
— Și despre fotografii ce ai crezut? Că și pe acelea le-am văzut și am fost de acord?
Sabina a coborât privirea.
— Nu. Știam că nu le-ai văzut atunci când au fost făcute.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era prima dată când unul dintre ei recunoștea că fotografiile fuseseră ascunse de mine.
— De ce?
— Pentru că ne-am apropiat mai mult decât ar fi trebuit, a răspuns ea încet.
Paul s-a întors brusc spre ea.
— Sabina, nu mai complica lucrurile!
— Nu le complic, Paul. Raluca are dreptul să știe.
Am rămas cu mâna pe telefon. Nu știam dacă voiam să aud restul, dar nu mai puteam accepta explicațiile lui Paul.
— Ce înseamnă că v-ați apropiat? am întrebat.
Sabina și-a frământat degetele.
— Vorbeam mult. Paul îmi povestea despre serviciu, despre problemele voastre. Uneori stăteam în bucătărie după ce copiii terminau temele. La început mi s-a părut că suntem doar prieteni.
— Și după aceea?
A ezitat.
— După aceea am început să ne purtăm ca și cum am fi fost mai mult decât atât. Ne îmbrățișam, ne făceam fotografii. Știu că nu era potrivit.
M-am uitat la Paul.
— Este adevărat?
— Am fost apropiați, a recunoscut. Dar nu am avut o aventură.
— Nu știu dacă ai avut sau nu. Dar știu că ai ascuns lucrurile astea și că m-ai făcut să cred că exagerez când te-am întrebat.
Paul și-a trecut mâna peste față.
— Nu am vrut să te rănesc.
— Atunci de ce ai continuat?
N-a răspuns imediat.
Sabina s-a ridicat de la masă.
— Cred că ar fi mai bine să plec. Nu trebuia să vin astăzi.
— Stai puțin, i-am spus. Mai avem de lămurit ceva.
S-a oprit lângă scaun.
— Sabina, tu ai grijă de copiii mei aproape în fiecare zi. Te-am primit în casa noastră și am avut încredere în tine. Nu pot să continui colaborarea după ce am aflat ce s-a întâmplat.
A încuviințat.
— Înțeleg.
— O să-ți achităm tot ce îți datorăm pentru zilele lucrate și orice alte drepturi care ți se cuvin. Dar de acum înainte nu vei mai veni să ai grijă de copii.
— Bine, Raluca. Îmi pare rău că am ajuns aici.
Paul a vrut să intervină, dar l-am oprit.
— Nu discutăm acum dacă este sau nu convenabil pentru tine. Copiii au nevoie de cineva în care să putem avea încredere amândoi.
Sabina și-a luat geanta și s-a dus în hol. Am condus-o până la ușă. Înainte să plece, s-a întors spre mine.
— Copiii sunt minunați. Îmi pare rău că nu o să-i mai văd.
— Știu că ai avut grijă de ei. Dar asta nu schimbă ce s-a întâmplat între tine și Paul.
A plecat fără să mai spună nimic.
Când m-am întors în sufragerie, Paul stătea la masă. Telefonul era încă între farfuriile noastre, cu fotografia deschisă.
— Ai făcut-o să plece de Crăciun, a spus.
— Tu ai invitat-o fără să mă întrebi. Eu am aflat că ați avut o apropiere pe care mi-ați ascuns-o. Ce voiai să fac, să mai pun o porție de sarmale și să ne prefacem că suntem o familie fericită?
— Nu am vrut să se ajungă la asta.
— Dar ai făcut tot ce trebuia ca să se ajungă aici.
M-am așezat în fața lui. Nu mai eram furioasă în același fel ca la început. Eram obosită și voiam să înțeleg ce se întâmplase cu adevărat în casa noastră.
— Paul, de ce ai început să lucrezi atât de des de acasă?
— Pentru că puteam. Aveam program mai flexibil.
— Și totuși Sabina continua să ia copiii de la școală, să-i ajute la teme și să le pregătească mâncarea. Tu ce făceai?
A rămas pe gânduri.
— Lucram. Dar da, stăteam și cu ea de vorbă.
— Eu veneam acasă după șapte seara și mă simțeam vinovată că nu petrec destul timp cu copiii. Tu erai aici, dar lăsai totul în grija ei.
Paul a coborât privirea.
— Ai dreptate. M-am obișnuit să se ocupe ea de toate.
— Și eu m-am obișnuit să cred că, dacă avem o bonă, înseamnă că ne-am rezolvat toate problemele. Dar nu putem plăti pe cineva ca să înlocuiască responsabilitatea noastră de părinți.
Din camera copiilor se auzeau râsete. M-am ridicat să verific dacă sunt bine. Se jucau cu darurile primite și nu păreau să fi înțeles ce se întâmplase între adulți.
Le-am spus că Sabina plecase acasă și că, după sărbători, vom avea un alt program. Nu le-am povestit despre fotografii și nici despre apropierea dintre ea și tatăl lor.
Când m-am întors, Paul strânsese farfuriile și le dusese în bucătărie. M-a întrebat dacă putem vorbi despre ce urmează.
— Putem, i-am spus. Dar vreau să fie limpede că nu o să uit totul doar pentru că ai recunoscut că ai greșit.
— Știu. Nu îți cer asta.
— Vreau să știu dacă mai există ceva ce nu mi-ai spus despre Sabina.
Paul a rămas tăcut câteva clipe.
— Nu am avut o relație fizică, Raluca. Dar mi-a plăcut atenția ei. Îmi plăcea să vorbim și să mă simt ascultat. Am lăsat lucrurile să meargă prea departe.
— Și ai ascuns totul de mine.
— Da.
— Atunci trebuie să înțelegi că încrederea nu se repară într-o singură seară.
Am discutat despre programul copiilor, despre serviciile noastre și despre felul în care împărțeam responsabilitățile. I-am spus că nu voi mai accepta să fiu singura care organizează totul, în timp ce el consideră că simpla lui prezență acasă este suficientă.
Paul a fost de acord să preia o parte clară din îngrijirea copiilor. În zilele în care lucra de acasă, urma să-i ia de la școală și să se ocupe de teme. Eu aveam să-mi ajustez programul unde era posibil, iar pentru situațiile în care niciunul nu putea ajunge la timp trebuia să găsim o soluție potrivită.
Nu am hotărât în ziua aceea dacă vom rămâne împreună pentru totdeauna. Dar am stabilit că, dacă vrem să continuăm căsnicia, nu mai putem ascunde lucruri importante unul de celălalt.
După sărbători, am încheiat formal colaborarea cu Sabina și i-am achitat toate sumele datorate. Copiilor le-am explicat că ea nu va mai lucra pentru noi, fără să le dăm detalii care nu îi priveau.
La început, schimbarea a fost dificilă. Paul a întârziat într-o zi să-i ia de la școală și a trebuit să-și reorganizeze programul. Altă dată a uitat să verifice temele, iar eu i-am amintit că responsabilitatea nu înseamnă doar să fii prezent în casă.
Treptat, a început să se descurce mai bine. Nu pentru că devenise brusc un alt om, ci pentru că nu mai avea pe cineva care să facă totul în locul lui.
Între noi au rămas discuții grele. Uneori mă gândeam la fotografiile din bucătărie și mă întrebam dacă aflasem într-adevăr totul. Paul a acceptat să vorbim despre asta fără să-mi mai spună că exagerez sau că sunt geloasă fără motiv.
În primăvară, într-o seară în care copiii dormeau, am găsit în telefonul lui o fotografie nouă. Eram noi patru, în parc, făcută cu câteva zile înainte. Paul mi-a arătat-o și m-a întrebat dacă vreau să o păstrăm într-o ramă.
— Pe asta da, i-am spus. Dar să nu crezi că o fotografie frumoasă rezolvă tot ce s-a întâmplat.
— Știu, Raluca. Nu vreau să ascund nimic sub ea.
Am pus fotografia într-o ramă simplă, pe raftul din sufragerie. Nu era dovada că totul fusese reparat, dar era o amintire a unei zile în care reușiserăm să petrecem timp împreună, fără grabă și fără altcineva care să se ocupe de copiii noștri.
Când s-a apropiat Crăciunul următor, Paul m-a întrebat pe cine vreau să invităm la masă. Am discutat împreună, am stabilit câte locuri pregătim și ce mâncare facem.
În timp ce așezam farfuriile, mi-am amintit de tacâmul suplimentar pe care îl găsisem cu un an înainte.
— Paul, i-am spus, vreau să-ți mai spun ceva.
S-a oprit din aranjat masa.
— Te ascult.
— De Crăciun, bona nu mai vine. Tu, dacă mai vrei poze, îți faci cu mine.
A zâmbit, dar nu a încercat să transforme vorbele mele într-o glumă.
— Cu tine și cu copiii, a răspuns.
Am continuat să pregătim masa. Sabina nu mai lucra pentru noi, Paul își asumase o parte reală din creșterea copiilor, iar căsnicia noastră continua, deși încrederea avea încă nevoie de timp.
De data aceasta, când am numărat farfuriile, erau exact câte stabiliserăm împreună.