Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama a pus testamentul lângă farfurie și s-a uitat la noi, așteptând parcă să-i spunem că am înțeles. Dar nici eu, nici Veta nu mai aveam poftă de mâncare.
— Bine, mamă, am spus. Este hotărârea ta. Dar vreau să știi că nu putem continua să plătim toate cheltuielile tale, în timp ce Nelu îți ia banii și îți promite că o să aibă grijă de tine.
— Nu v-am cerut să mă întrețineți, a răspuns Speranța.
Veta a privit-o cu tristețe.
— Nu ne-ai cerut întotdeauna, mamă. De multe ori am văzut singure că aveai nevoie. Dar când ai rămas fără bani pentru medicamente, pe cine ai sunat?
Mama n-a răspuns.
— Pe mine, a continuat sora mea. Iar când ți s-a stricat centrala, Sorina a venit să te ajute. Nelu unde era?
Fratele nostru s-a ridicat de la masă.
— Dacă tot îmi scoateți ochii pentru fiecare lucru, mai bine plec!
— Stai jos, Nelu, i-a spus mama. Nu trebuie să pleci din cauza lor.
El s-a așezat la loc, dar nu înainte să ne arunce o privire furioasă.
Am înțeles atunci că discuția nu mai avea rost. Mama nu voia să audă nimic care i-ar fi putut schimba părerea despre fiul ei cel mic.
Am strâns câteva farfurii, iar Veta și-a luat haina.
— Noi plecăm, mamă. Nu vrem să ne certăm mai departe.
— Plecați dacă asta vreți, a răspuns Speranța. Eu nu-mi schimb testamentul.
Am ieșit din casă fără să mai spunem nimic.
Pe drum, Veta m-a întrebat dacă mai are rost să încercăm să o convingem.
— Nu știu, i-am răspuns. Dar trebuie să încetăm să rezolvăm noi fiecare problemă pe care o creează Nelu.
După Crăciun, fratele nostru a început să petreacă tot mai mult timp la mama. La început venea dimineața și pleca seara. Apoi și-a adus câteva haine și a început să doarmă acolo.
Mama era încântată.
— Vedeți? Nelu are grijă de mine, ne spunea la telefon.
Eu și Veta eram sceptice, dar nu am intervenit. Speram că, măcar de data aceasta, fratele nostru își va respecta promisiunea.
La câteva zile după Anul Nou, mama m-a sunat și mi-a spus că Nelu vrea să meargă cu ea la notar.
— Pentru ce? am întrebat.
— Să facem actele pentru casă.
— Dar ai făcut deja testamentul.
— Nelu spune că testamentul nu îl ajută acum. Că, dacă vreau să-i las casa, mai bine i-o trec pe nume cât trăiesc.
Am simțit imediat că ceva nu era în regulă.
— Mamă, nu face asta fără să înțelegi exact ce semnezi. Testamentul produce efecte după moartea ta. Dacă îi transferi casa acum, el devine proprietar în timpul vieții tale.
— Știu, Sorina. Nu sunt copil.
— Și unde o să locuiești?
— Tot aici. Nelu mi-a promis că nu mă dă nimeni afară.
— O promisiune nu este același lucru cu un drept trecut în acte. Dacă vrei să faci un asemenea transfer, întreabă notarul despre un drept de folosință viageră, care să te protejeze.
Mama a oftat.
— Iar începi să-l vorbești de rău pe fratele tău.
— Nu îl vorbesc de rău. Îți spun să nu rămâi fără protecție în propria casă.
— Nelu este fiul meu. Nu mi-ar face niciodată așa ceva.
Am rugat-o să amâne semnarea până când putem discuta împreună. Mi-a spus că se mai gândește.
Două zile mai târziu, Veta m-a sunat.
— Sorina, mama a făcut actele.
— Ce acte?
— I-a trecut casa lui Nelu.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Am sunat-o imediat pe mama. Mi-a confirmat că semnase un contract prin care îi transferase proprietatea fratelui nostru.
— Și ți-ai păstrat dreptul să locuiești acolo toată viața? am întrebat.
— Nu era nevoie. Nelu mi-a promis că pot rămâne.
— Mamă, te rog să-mi spui că ai citit actele.
— Mi le-a explicat notarul. Am înțeles că Nelu devine proprietar.
— Și ai acceptat să nu ai niciun drept de folosință trecut în contract?
— Da. Este fiul meu. Am încredere în el.
Am închis telefonul cu mâinile tremurând. Veta a venit la mine în aceeași seară și am discutat ore întregi.
Nu puteam schimba ceea ce mama semnase de bunăvoie. Puteam doar să-i spunem încă o dată că se expusese unui risc foarte mare.
Nelu, în schimb, părea din ce în ce mai mulțumit.
— Acum casa este a mea, mi-a spus când l-am sunat. Nu mai trebuie să vă băgați voi în toate.
— Și mama?
— Mama rămâne aici. Nu vă mai faceți griji.
Dar promisiunea lui n-a ținut nici măcar o lună.
În a doua jumătate a lui ianuarie, mama m-a sunat plângând.
— Sorina, Nelu a vândut casa!
Am rămas fără glas.
— Cum adică a vândut-o?
— Mi-a spus că a găsit cumpărător și că trebuie să plec. Zice că are datorii și că nu mai poate aștepta.
— Și banii?
— A luat banii. Mi-a spus că plătește ce datorează și că după aceea o să mă ajute.
Am simțit cum mă cuprinde furia.
— Unde este acum?
— Nu știu. A plecat și nu-mi mai răspunde la telefon.
Am sunat-o pe Veta și i-am povestit. Sora mea a rămas tăcută câteva secunde, apoi a spus:
— Exact de asta ne-am temut.
Am mers împreună la mama. Stătea în bucătărie, cu o cană de ceai în față și cu ochii umflați de plâns.
Ne-a arătat documentele pe care le avea. Casa fusese vândută, iar noul proprietar urma să intre în posesia ei conform termenului stabilit în contract.
Mama nu avea un drept de folosință viager înscris în acte. Promisiunea lui Nelu nu o protejase.
— Fetelor, ce mă fac? a întrebat.
Veta s-a așezat în fața ei.
— Mamă, ți-am spus să nu faci transferul fără să te protejezi.
— Am crezut că Nelu o să aibă grijă de mine.
— Și acum unde este?
Mama a început să plângă din nou.
— Nu știu. Nu-mi răspunde.
Am încercat și noi să-l contactăm. Telefonul lui suna fără răspuns, apoi a devenit indisponibil. Nu ne-a spus unde plecase și nici ce făcuse cu restul banilor după ce își achitase o parte dintre datorii.
În zilele următoare, am verificat ce opțiuni avea mama. I-am explicat că trebuie să ceară cât mai repede informații juridice despre actele semnate și despre situația locativă. Dar nu puteam să-i promitem că va putea recupera casa.
— Puteți să mă luați la voi? ne-a întrebat într-o seară.
Veta a privit-o lung.
— Mamă, ani întregi am venit aici, am plătit facturi, am cumpărat medicamente și am încercat să te ajutăm. De fiecare dată când Nelu îți lua banii, noi acopeream lipsurile. Iar când te-am rugat să nu-i dai casa fără să te protejezi, ne-ai spus că suntem rele și că vrem să-l lăsăm pe drumuri.
— Știu că am greșit.
— Dar nu putem continua să suportăm noi toate consecințele deciziilor tale.
Mama s-a uitat spre mine.
— Sorina, tu ce spui?
Mi-a fost greu să răspund. Era mama mea, femeia care mă crescuse. Dar eram și eu obosită după ani întregi în care încercasem să repar ce strica Nelu, iar ea îl apăra de fiecare dată.
— Spun că trebuie să găsești o soluție care să nu însemne că eu și Veta preluăm din nou totul. Te putem îndruma către serviciile care te pot ajuta, dar nu te putem primi să locuiești la noi.
Mama a început să plângă mai tare.
— Mă lăsați singură?
— Nu noi ți-am vândut casa, mamă, am răspuns. Și nu noi ți-am cerut să renunți la dreptul de a locui aici.
Am ajutat-o să afle unde poate solicita informații despre sprijinul social și posibilitățile de cazare pentru persoane vârstnice. I-am explicat că trebuie să se prezinte cu actele de identitate, documentele privind veniturile și situația locuinței.
Dar i-am spus și că, după ce primește aceste informații, va trebui să decidă singură ce face mai departe.
În februarie, mama a părăsit casa în care locuise zeci de ani. Nu mai avea dreptul să rămână acolo, iar Nelu nu se întorsese.
Cu pensia ei și cu informațiile primite de la serviciile sociale, a început să caute o soluție de locuire pe care să și-o poată permite. Nu era ușor, iar posibilitățile erau limitate.
Eu și Veta am hotărât să nu mai continuăm relația cu ea ca înainte. I-am comunicat că nu vom mai veni să rezolvăm fiecare problemă și că avem nevoie să întrerupem legătura pentru o perioadă nedeterminată.
Mama ne-a rugat să ne răzgândim. Ne-a spus că îi pare rău și că acum înțelege cât de mult o ajutaserăm.
Dar vorbele acelea veneau după ani în care ne ignorase avertismentele și după o hotărâre care îi lăsase pe toți fără nimic.
Nelu dispăruse din viața familiei. Nu ne mai răspundea la telefon și nu ne spusese unde se stabilise. Casa fusese vândută, iar banii nu mai erau la mama.
Într-o zi, Veta m-a întrebat dacă mă gândesc la masa aceea de Crăciun.
— Da, i-am spus. Mă gândesc mai ales la cât de sigură era mama că Nelu o să aibă grijă de ea.
— Și noi eram sigure că o să ne asculte măcar când era vorba despre casa ei.
Am rămas tăcute.
Nu ne bucuram de ce i se întâmplase. Dar nici nu mai puteam să ne întoarcem la viața în care mama lua toate deciziile pentru Nelu, iar noi trebuia să suportăm consecințele.
Speranța rămăsese fără casa pe care voise să i-o lase fiului ei cel mic. Nelu plecase cu banii, iar cele două fiice pe care le considerase deja aranjate își închiseseră ușile după ani întregi de ajutor.
De Crăciun ne spusese că noi avem casele noastre. În ianuarie, când și-a pierdut-o pe a ei, a înțeles că o casă nu poate înlocui încrederea copiilor pe care i-ai îndepărtat.