Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bogdan m-a sprijinit ca să nu mă lovesc de marginea mesei. Îi auzeam vocea tot mai îndepărtată, apoi n-am mai știut nimic.
— Dana! Dana, mă auzi?
Soțul meu m-a așezat cu grijă pe podea și a verificat dacă respir. Când a văzut că nu reacționez, a scos telefonul și a sunat la 112.
Minodora se ridicase de la masă.
— Bogdan, poate doar i s-a făcut rău de la mâncare. Nu trebuie să chemi ambulanța pentru orice!
— Mamă, Dana este inconștientă! Te rog să nu mă mai întrerupi!
Dispecerul i-a cerut informații despre starea mea și i-a explicat ce să facă până la sosirea echipajului medical. Bogdan a rămas lângă mine, urmând indicațiile primite.
Când am început să-mi revin, eram întinsă pe podeaua sufrageriei. Îl vedeam pe Bogdan aplecat deasupra mea, cu telefonul la ureche.
— Nu încerca să te ridici, mi-a spus. Vine ambulanța.
Am vrut să întreb ce se întâmplase, dar durerea abdominală a revenit. Mi-era greață și simțeam că nu am putere nici să-mi țin capul ridicat.
— Bogdan, mă doare foarte tare, am șoptit.
— Știu. Sunt aici.
Minodora stătea lângă ușa sufrageriei. Nu se mai apropiase de mine.
— Eu n-am pus nimic stricat în mâncare, a repetat. Au mâncat și ceilalți și nu au pățit nimic.
Atunci nu am avut puterea să mă gândesc la ce spusese. Voiam doar să ajung undeva unde cineva să-mi poată spune ce mi se întâmpla.
Echipajul medical a sosit după câteva minute. Mi-au verificat starea, m-au întrebat ce simptome avusesem și ce mâncasem. Pentru că leșinasem și durerile continuau, au decis să mă transporte la spital pentru investigații.
Bogdan a venit cu mine. Înainte să plece, i-a spus mamei lui să rămână acasă și să nu arunce resturile de mâncare.
— De ce să nu le arunc? a întrebat Minodora.
— Pentru că Dana s-a simțit rău imediat după masă și trebuie să aflăm de ce.
La spital mi s-au făcut analize și am primit tratament pentru deshidratare și pentru simptomele digestive. Eram slăbită, dar conștientă, iar durerile începuseră să se mai domolească.
Medicul care mă consulta m-a întrebat dacă luasem vreun medicament în ziua aceea.
— Nu, am răspuns. N-am luat nimic.
— Niciun produs pentru constipație sau pentru stimularea tranzitului intestinal?
— Nu. De ce mă întrebați?
Mi-a explicat că simptomele și unele rezultate ale evaluării ridicau suspiciunea unei expuneri la o substanță cu efect laxativ. Era nevoie de investigații suplimentare și de clarificarea împrejurărilor în care mâncasem.
M-am uitat la Bogdan. Stătea lângă pat și părea la fel de nedumerit ca mine.
— Dana, ai mâncat ceva diferit de ceilalți? m-a întrebat.
Am încercat să-mi amintesc masa. Aperitivele le pregătisem eu, iar felurile principale fuseseră făcute de Minodora. Înainte să mă simt rău, mâncasem din porția pe care soacra mea mi-o pusese în farfurie.
— Mama ta mi-a servit mâncarea, i-am spus. Dar nu știu dacă asta are vreo legătură.
Bogdan a rămas tăcut. Nu voiam să o acuz pe Minodora fără dovezi, oricâte certuri avuseserăm în ultimele luni.
— Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat, a spus el.
În noaptea aceea am rămas sub supraveghere medicală. Bogdan a vorbit la telefon cu mama lui și a întrebat-o ce ingrediente folosise la masă.
Minodora a răspuns că pregătise mâncarea ca de obicei și că nu pusese nimic neobișnuit.
— Poate Dana a mâncat ceva la serviciu, a adăugat ea. Știi că are stomacul sensibil.
— Mamă, medicii verifică dacă a ingerat o substanță cu efect laxativ. Nu discutăm despre faptul că a mâncat prea mult.
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
— Și ce vrei să spui cu asta? a întrebat Minodora.
— Vreau să-mi spui dacă știi ceva.
— Nu știu nimic, Bogdan.
A doua zi, după evaluările suplimentare, medicii ne-au comunicat că rezultatele erau compatibile cu administrarea unei substanțe laxative. Investigațiile efectuate și informațiile despre prepararea mesei au susținut această explicație, deși medicii nu puteau stabili singuri cine introdusese substanța în mâncare.
Am simțit un nod în gât.
— Eu nu am luat așa ceva, am repetat.
— Știu, mi-a spus Bogdan. Și o să aflăm cum a ajuns în organismul tău.
A ieșit pe hol și a sunat-o din nou pe Minodora. De data aceasta a vorbit mai apăsat.
— Mamă, vreau să-mi răspunzi sincer. Ai pus ceva în porția Danei?
— Cum poți să mă întrebi așa ceva? Sunt mama ta!
— Tocmai de aceea îți cer adevărul. Dana a ajuns la spital și a leșinat în fața noastră.
— Eu am vrut doar să-i dau o lecție, a spus Minodora după o pauză.
Bogdan a rămas nemișcat.
— Ce lecție?
— M-am săturat să mă trateze ca pe o străină în casa ta. Voiam să se facă puțin de râs în fața rudelor. Nu credeam că o să i se facă atât de rău.
— Mamă, ce i-ai pus în mâncare?
— Un laxativ. Dar nu am crezut că poate păți ceva grav!
Bogdan a închis ochii pentru câteva secunde. Când mi-a povestit mai târziu conversația, mi-a spus că acela fusese momentul în care nu mai reușise să recunoască femeia cu care vorbea.
— Ai pus un medicament în mâncarea soției mele fără să știe? a întrebat-o.
— N-am vrut să o omor, Bogdan!
— Dar ai vrut să-i faci rău. Ai vrut să o umilești.
— Nu știam că o să ajungă la spital.
— Faptul că nu ai anticipat consecințele nu schimbă ce ai făcut.
Când Bogdan s-a întors în salon, avea fața palidă. S-a așezat lângă patul meu și mi-a luat mâna.
— Dana, mama a recunoscut.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
— Ce a recunoscut?
— Că ți-a pus un laxativ în mâncare. A spus că voia să te facă de râs în fața rudelor.
Nu am răspuns imediat. M-am uitat la perfuzia de lângă pat și mi-am amintit cum mă sprijinisem de masă, încercând să nu cad.
— Și dacă mă loveam la cap când am leșinat? am întrebat.
Bogdan a strâns mâna mea.
— Știu.
— Dacă nu erai lângă mine?
— Dana, îmi pare rău. Nu am crezut că mama ar fi în stare de așa ceva.
— Nici eu.
Am început să plâng. Nu doar de teamă, ci și pentru că înțelegeam că o persoană pe care o primisem în casa noastră îmi pusese sănătatea în pericol intenționat.
— Nu mai vreau să locuiască la noi, i-am spus.
— Nici eu. O să rezolv asta astăzi.
În după-amiaza Ajunului, cât timp eu eram încă sub îngrijire medicală, Bogdan s-a întors acasă. Minodora îl aștepta în bucătărie.
— Cum este Dana? l-a întrebat.
— Este la spital. Medicii o țin sub observație.
— Dar o să fie bine, nu?
— Sper. Acum vreau să-ți faci bagajele.
Minodora l-a privit uluită.
— Cum adică?
— Nu mai poți locui aici.
— Bogdan, sunt mama ta! Unde vrei să mă duc în Ajun?
— În apartamentul tău, dacă este locuibil, sau într-un loc unde poți sta până se termină lucrările. Te ajut să găsești cazare și mă asigur că ai unde dormi. Dar în casa noastră nu mai rămâi.
— Mă dai afară pentru ea?
— Nu te dau afară pentru Dana. Îți cer să pleci pentru că ai pus o substanță în mâncarea ei și ai trimis-o la spital.
Minodora a început să plângă.
— Am făcut o prostie. Nu merit să mă alungi!
— Nu discutăm despre o farfurie spartă sau despre o ceartă. Ai pus sănătatea unui om în pericol. Nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat.
Bogdan a verificat că lucrările din apartamentul ei nu permiteau încă o ședere în condiții bune și i-a găsit o cameră unde putea rămâne câteva zile. A ajutat-o să-și strângă hainele și lucrurile personale, apoi a dus-o acolo.
Nu a lăsat-o pe drumuri, dar nici nu a cedat când ea i-a cerut să se răzgândească.
În seara aceea, când s-a întors la spital, mi-a spus că Minodora plecase din casa noastră.
— Și ce facem mai departe? l-am întrebat.
— Mai întâi te faci bine. Apoi hotărâm împreună cum procedăm.
Am discutat cu personalul medical despre ce aflaserăm și am cerut ca informațiile relevante să fie consemnate în documentele mele. Ne-am interesat și ce presupune depunerea unei plângeri, pentru că nu voiam ca fapta Minodorei să fie tratată ca o simplă neînțelegere de familie.
Nu am luat toate deciziile atunci. Eram încă slăbită și aveam nevoie să mă recuperez.
Am mai rămas sub îngrijire până când starea mea s-a stabilizat, iar medicii au considerat că pot merge acasă. Bogdan a venit să mă ia și m-a ajutat să urc în mașină.
Când am intrat în casă, am observat imediat că lucrurile Minodorei dispăruseră. Nu mai era paltonul ei în hol și nici geanta pe care o lăsa mereu lângă ușa bucătăriei.
Masa de Crăciun fusese strânsă. Bogdan păstrase doar câteva decorațiuni și bradul aprins în sufragerie.
— Nu am mai putut să las mâncarea aceea pe masă, mi-a spus.
— Nici eu nu aș fi putut să mă uit la ea.
În zilele următoare, Minodora a încercat să ne sune. Bogdan i-a răspuns o singură dată și i-a spus că avem nevoie de distanță. Nu a acceptat să o aducă înapoi și nici să discute despre o împăcare înainte ca eu să mă refac.
— Dar sunt mama ta, i-a repetat ea.
— Știu, mamă. Tocmai de aceea este atât de greu să accept ce ai făcut.
După Anul Nou, am început să mă simt mai bine. Încă eram atentă la ce mâncam și mă oboseam repede, dar îmi reluam treptat activitățile obișnuite.
Bogdan se ocupa de cumpărături și de gătit. Nu mai evita discuțiile despre mama lui, așa cum făcuse înainte de Crăciun. Când îl întrebam ceva, îmi răspundea fără să încerce să-i găsească scuze.
Într-o seară, l-am întrebat dacă îi este dor de ea.
— Da, mi-a spus. Este mama mea. Dar nu pot să uit că te-am văzut căzând lângă masă și că ea știa de ce ți se făcuse rău.
Am rămas amândoi tăcuți.
Nu știam dacă într-o zi voi putea sta din nou la aceeași masă cu Minodora. Nici nu voiam să promit ceva doar ca să-l liniștesc pe Bogdan.
Am hotărât să păstrăm distanța și să analizăm în continuare posibilitatea unei plângeri, având documentele medicale și recunoașterea faptei. Orice discuție viitoare cu Minodora urma să depindă de asumarea reală a ceea ce făcuse, nu de faptul că era mama lui Bogdan.
În Ajunul următor, am pregătit masa numai pentru noi doi. Bogdan a adus farfuriile, iar eu am așezat șervețelele și am aprins luminile bradului.
Nu a fost un Crăciun lipsit de amintiri dureroase. Dar am putut să stau la masă fără să mă întreb dacă persoana care îmi pusese mâncarea în farfurie încerca să mă pedepsească.
Minodora rămăsese mama lui Bogdan, însă nu mai avea acces la casa noastră și la viața noastră de familie ca înainte. Iar Bogdan înțelesese că a-și respecta mama nu înseamnă să-i permită să-i facă rău soției sale.