“Bradul dumneavoastră e făcut din cadourile noastre!” — I-am spus vecinei de la parter, după ce băiatul meu și-a recunoscut numele pe o cutie agățată lângă bradul ei. De două săptămâni dispăreau pachete din bloc, iar noi crezuserăm că se pierd la livrare.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Eugenia s-a uitat spre brad, apoi din nou la mine. Pentru câteva clipe n-a spus nimic. A întins mâna spre ușă, de parcă ar fi vrut să o închidă, dar s-a oprit.

— Paula, nu știi ce vorbești. Sunt cadourile mele.

— Atunci de ce este numele fiului meu pe cutia aceea?

Am arătat spre pachetul cu panglică roșie, care se vedea limpede printre celelalte decorațiuni.

— Poate este o coincidență, a răspuns ea.

— O coincidență că are același ambalaj, aceeași panglică și aceeași etichetă? Am mesajul de livrare și confirmarea comenzii. Vreau doar să-mi spuneți cum a ajuns aici.

Eugenia a privit din nou spre cutie. Apoi a deschis ușa puțin mai larg.

— Intră, dar te rog să nu faci gălăgie pe scară.

Am pășit în sufrageria ei. Bradul era mai ciudat de aproape decât păruse din hol. Printre crengi erau agățate pungi de cadou, cutii mici, o jucărie de pluș și câteva ambalaje de curierat. Unele pachete erau desfăcute, altele aveau încă benzile adezive originale.

Am recunoscut imediat cutia lui Radu. Am apropiat-o cu grijă și am verificat eticheta.

— Este cadoul fiului meu, i-am spus. L-am comandat acum două săptămâni. Curierul l-a lăsat în fața ușii mele, iar când am ajuns acasă dispăruse.

Eugenia s-a așezat pe marginea canapelei.

— L-am găsit pe scară.

— În fața ușii mele?

— Era acolo, lângă preș.

— Și de ce nu mi l-ați adus?

Nu mi-a răspuns.

Am privit celelalte cutii. Pe una dintre ele era o etichetă de livrare cu numele vecinei de la etajul al doilea. Lângă brad se afla o cutie de căști asemănătoare cu cea pe care o căuta bărbatul de la etajul al treilea.

— Eugenia, nu este vorba numai despre pachetul meu. Au dispărut mai multe lucruri din bloc. Sunt aici?

Femeia și-a strâns mâinile în poală.

— Nu toate. Unele le-am desfăcut.

— Vreau să știu exact ce ați luat.

A început să plângă încet. Nu încerca să se apropie de mine și nici nu-mi cerea să o iert. Stătea pe canapea, privind bradul pe care îl împodobise cu lucrurile altora.

— Am avut un an foarte greu, Paula. Am rămas cu datorii la întreținere și am cheltuit aproape toată pensia pe facturi. Nici brad nu mi-am cumpărat.

— Dar bradul acesta de unde este?

— Îl am de mulți ani. Este artificial. N-am avut însă bani să cumpăr nimic pentru el. Nici cadouri nu am primit.

Am privit-o fără să o întrerup.

— Într-o zi am văzut un pachet lăsat pe scară. L-am luat și l-am pus sub brad. Mi-a plăcut cum arăta. Parcă era cineva care se gândise și la mine. După aceea am mai luat unul.

— Și apoi ați continuat.

A încuviințat.

— Știu că am greșit.

— Nu doar că ați greșit. Ați luat lucruri pentru care oamenii au plătit. Unele erau cadouri pentru copii. Radu a așteptat două săptămâni pachetul acela.

Eugenia și-a șters ochii cu mâneca.

— Îmi pare rău pentru băiat.

— Atunci trebuie să le dați înapoi pe toate.

Am rugat-o să nu mai atingă pachetele până când puteam verifica împreună cu vecinii cui aparține fiecare. I-am spus că voi chema două persoane care reclamau deja colete dispărute și că trebuie să stabilim ce lipsește.

— O să afle tot blocul, a spus speriată.

— Oamenii au dreptul să știe unde le sunt lucrurile. Nu pot să le ascund ce am găsit.

Am ieșit pe scară și am sunat-o pe vecina de la etajul al doilea. A coborât după câteva minute. A venit și bărbatul care pierduse căștile.

Eugenia ne-a lăsat să intrăm și ne-a arătat pachetele. Vecina a recunoscut cutia cu haine pentru nepoată. Era încă sigilată, deși ambalajul exterior fusese desfăcut. Bărbatul și-a găsit căștile, dar cutia era deschisă.

— Le-ați folosit? a întrebat-o.

— Nu. Le-am scos doar să văd ce sunt. Apoi le-am pus înapoi.

Am verificat împreună conținutul. Căștile păreau întregi, iar toate accesoriile erau în cutie. Vecinul a spus că le va testa acasă și că, dacă există vreo problemă, Eugenia trebuie să suporte paguba.

Am făcut o listă cu pachetele găsite, numele destinatarilor și starea fiecăruia. Nu toate aveau etichetele întregi, așa că am comparat comenzile și mesajele de livrare.

Eugenia a recunoscut că luase și câteva pungi pe care le desfăcuse complet. Unele ambalaje le folosise drept decorațiuni, iar obiectele le pusese într-un dulap. Le-a adus și pe acelea.

Am rugat-o să scoată toate lucrurile de pe brad. A început cu pungile agățate pe crengile de jos, apoi a desprins cutiile mai mari. Noi le-am așezat pe masă și le-am verificat pe rând.

Nu a fost o treabă de câteva minute. Unele pachete erau amestecate, iar pentru altele trebuia să întrebăm vecinii dacă le recunosc. Dar până seara am reușit să identificăm aproape toate bunurile.

Am dus cutia lui Radu acasă. Băiatul m-a întâmpinat în hol.

— Mamă, ai găsit cadoul?

— Da, l-am găsit.

— Era la vecina?

— Da. Îl luase de pe scară fără să întrebe.

Radu a privit cutia cu panglică roșie.

— De ce a făcut asta?

— Pentru că a luat o hotărâre greșită. Avea problemele ei, dar asta nu îi dădea voie să ia lucrurile altora.

Băiatul a încuviințat. L-am lăsat să deschidă cadoul, iar când a văzut setul de construcție, s-a luminat la față. Nu i-am povestit toate explicațiile Eugeniei. Nu voiam să-i stric bucuria cu o discuție pe care o puteam avea mai târziu.

A doua zi, pe grupul blocului, am scris un mesaj în care am explicat că o parte dintre pachetele dispărute fuseseră găsite în apartamentul Eugeniei. I-am rugat pe cei care mai aveau colete lipsă să ne spună ce comandaseră, ca să verificăm dacă obiectele se aflau printre cele recuperate.

Au răspuns mai mulți vecini. Unii își recunoscuseră deja lucrurile, alții au venit să verifice. Pentru produsele care lipseau sau erau deteriorate, am stabilit că Eugenia trebuie să restituie valoarea lor.

Nu toți au fost dispuși să o ierte. Unii au spus că ar trebui să depună plângere. Alții au preferat să-și recupereze bunurile și să nu mai continue conflictul. Nu am încercat să hotărăsc în locul lor.

Eugenia a acceptat să plătească pagubele pentru lucrurile pe care nu le mai putea restitui în aceeași stare. A spus că va achita sumele treptat, din pensie, și am consemnat ce datora fiecăruia.

Înainte de Anul Nou, am găsit în fața ușii mele un plic. Înăuntru era un bilet scris de mână.

„Iertați-mă, eu nu am avut bani de brad.”

Lângă bilet, Eugenia pusese o pungă mică de cadou, pe care o folosise ca ornament. Pe ea era încă o etichetă de la un colet recuperat.

Am coborât la parter și am bătut la ușa ei. Mi-a deschis după câteva clipe.

— Am găsit biletul, i-am spus.

— Nu știam cum să-mi cer iertare altfel.

— Puteați să veniți să vorbim. Dar mai important este să terminați de restituit ce datorați oamenilor.

— O să plătesc. Am început deja.

Am privit dincolo de ea, spre sufragerie. Bradul artificial era încă în colț, dar nu mai avea niciun pachet agățat. Rămăseseră doar câteva globuri vechi și o instalație cu lumini.

— De ce n-ați cerut ajutor când ați avut probleme cu banii? am întrebat-o.

— Mi-a fost rușine. Toată viața am încercat să mă descurc singură. Nu voiam să știe lumea că nu mai am bani nici pentru lucruri mărunte.

— Dar acum știe tot blocul că ați luat pachetele altora.

A coborât privirea.

— Știu. Și îmi pare rău.

Nu i-am promis că totul va fi uitat. Nici nu i-am spus că singurătatea ei justifică ce făcuse. I-am explicat că, dacă are nevoie de ajutor pentru cumpărături sau pentru a găsi o soluție la datoriile de întreținere, poate cere sprijin fără să ia lucrurile vecinilor.

În lunile următoare, am verificat împreună cu ceilalți locatari ce sume mai avea de restituit. Eugenia a plătit treptat, iar pentru pachetele recuperate nu au mai existat alte pretenții.

Am discutat și despre livrările din bloc. Am convenit ca pachetele să nu mai fie lăsate nesupravegheate pe scară și ca fiecare destinatar să fie anunțat înainte de predare. Nu era o măsură îndreptată numai împotriva Eugeniei, ci o regulă pentru toți.

Radu a continuat să o salute când o întâlnea. La început, Eugenia abia îi răspundea, rușinată. Într-o zi, l-a întrebat dacă i-a plăcut setul de construcție.

— Da, a răspuns el. Dar data viitoare, dacă găsiți un pachet cu numele meu, să mi-l aduceți mie.

Eugenia a încuviințat.

— Așa o să fac, Radu.

Crăciunul acela nu a fost unul fericit pentru ea, deși încercase să-și umple casa cu daruri. Pachetele s-au întors la proprietarii lor, iar Eugenia a rămas să repare, cât putea, pagubele făcute.

Eu nu am uitat cum arătase bradul ei, încărcat cu lucrurile noastre. Dar nici nu am uitat femeia care stătea singură în fața lui, după ce toate cutiile fuseseră luate jos.

De atunci, când o întâlneam pe scară, o salutam și o întrebam dacă are nevoie de ceva. Nu îi mai încredințam pachete și nu îi ceream să primească livrări în locul meu. Însă nici nu mă prefăceam că nu există.

În anul următor, Eugenia și-a împodobit bradul cu globurile ei vechi. Nu mai erau pungi și cutii agățate de crengi. Iar când curierii veneau în bloc, fiecare pachet ajungea la ușa celui care îl comandase.