Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Nu pentru că mă speria divorțul.
Mă speria cât de puțin îl mai recunoșteam pe omul de lângă mine.
Mihai intrase în dormitor după unsprezece.
Nu m-a întrebat dacă auzisem conversația.
Probabil era convins că nu.
S-a schimbat în tăcere și s-a întins pe partea lui de pat.
După câteva minute a spus:
— Mai ai timp să te răzgândești.
Am rămas cu ochii în tavan.
— Nu.
— Rodica, sunt douăzeci și trei de ani.
— Știu.
— Pentru mama mea distrugi tot?
M-am întors spre el.
— Nu pentru mama ta.
— Atunci pentru ce?
Aș fi putut să-i spun că auzisem tot.
Casa.
Cumpărătorii.
Banii pentru Tiberiu.
Bagajele care trebuiau aduse înainte să mai pot protesta.
N-am spus nimic.
Voiam să văd cât de departe era dispus să meargă.
— Pentru ultimatumul tău.
— Am spus la nervi.
— Nu păreai nervos.
— Încercam să te fac să înțelegi.
— Am înțeles.
M-am întors cu spatele.
— Foarte bine.
Dimineața m-am trezit înaintea lui.
Mi-am făcut cafeaua.
Mi-am pus actele importante într-un dosar și am plecat la serviciu.
În pauză am început să mă informez.
Nu despre cum să-l pedepsesc pe Mihai.
Nu despre cum să-i iau partea din apartament.
Ci despre ce înseamnă, concret, să închei o căsnicie după douăzeci și trei de ani și cum îmi protejez drepturile fără să transform totul într-un război.
Am vorbit cu un avocat.
I-am explicat situația apartamentului.
I-am spus că avem amândoi drepturi asupra lui.
I-am spus și că soțul meu intenționează să-și mute mama acolo definitiv, deși eu nu sunt de acord.
Nu mi-a promis minuni.
Nu mi-a spus că pot da pe cineva afară pocnind din degete.
Mi-a spus doar:
— Nu semnați nimic. Nu renunțați la drepturile dumneavoastră sub presiune și nu plecați din locuință doar pentru că soțul vă spune că trebuie.
Atât îmi trebuia.
În zilele următoare, Mihai s-a purtat de parcă discuția noastră fusese o ceartă care avea să treacă.
În prima seară a venit cu prăjituri.
— Am luat de la cofetăria aia care-ți place.
— Mulțumesc.
— Mănânci?
— Mai târziu.
A doua zi:
— Rodica, chiar vrei să aruncăm tot?
— Tu ai propus divorțul.
— Am spus și eu la nervi.
— Și eu ți-am răspuns foarte calm.
— Nu poți lua o asemenea decizie într-un minut.
M-am uitat la el.
— Crezi că decizia asta s-a făcut într-un minut?
N-a mai spus nimic.
Nu i-am povestit despre avocat.
Nici despre ce auzisem.
Așteptam.
Și n-a trebuit să aștept mult.
La aproximativ trei săptămâni după ultimatum, într-o sâmbătă, pe la două după-amiaza, eram în dormitor.
Ștergeam praful de pe raftul cu cărți când am auzit ușa de la intrare izbindu-se de perete.
Apoi vocea Tatianei.
— Puneți lada lângă perete! Nu acolo, măi, că-mi spargeți serviciul de masă!
Am rămas cu cârpa în mână.
Pentru câteva secunde n-am simțit nimic.
Nici surpriză.
Nici furie.
Doar confirmare.
Am ieșit pe hol.
Și acolo erau.
Trei genți uriașe.
Un geamantan vechi.
O ladă de lemn.
Câteva sacoșe.
Tatiana stătea în mijlocul lor cu paltonul pe ea.
Tiberiu gâfâia lângă ușă, trăgând după el încă o geantă.
Iar Mihai era în spate, cu o cutie mare în brațe.
Niciunul nu mă întrebase nimic.
Tatiana m-a văzut.
Și a zâmbit.
— Ei, bună ziua, noră.
M-am uitat la bagaje.
— Ce se întâmplă?
— Ce să se întâmple?
Și-a desfăcut nasturele paltonului.
— Am venit.
— Unde?
Zâmbetul i s-a lățit.
— La băiatul meu.
Tiberiu a lăsat geanta pe podea.
— Mamă, unde pun lada?
— În camera mare.
M-am uitat spre Mihai.
Evita să mă privească.
Atunci am înțeles că, până în ultima clipă, sperase că mă voi speria când voi vedea lucrurile la ușă.
Că voi ofta.
Că voi plânge.
Că voi spune:
„Bine, dacă tot a venit…”
M-am sprijinit cu palma de tocul ușii.
— Luați bagajele înapoi.
S-a făcut liniște.
Tatiana a clipit.
— Poftim?
— Ați auzit.
Am arătat spre ușă.
— Luați lucrurile și le scoateți înapoi.
— Mihăiță?
Mihai a pus cutia jos.
— Rodica, termină.
— Nu am început nimic.
— Mama nu mai are unde să meargă.
M-am uitat direct la el.
— Știu.
A încremenit.
— Ce știi?
— Casa s-a vândut?
Tatiana și Tiberiu s-au uitat unul la altul.
Mihai a rămas cu ochii la mine.
— De unde știi?
— Contează?
— Rodica…
— Cumpărătorii au dat avansul?
Tiberiu a intervenit:
— Ce treabă ai tu cu asta?
M-am întors spre el.
— Niciuna.
Am făcut o pauză.
— Exact cum nici întreținerea mamei tale pentru următorii ani nu este automat treaba mea.
Tatiana s-a înroșit.
— Întreținerea mea?
— Da.
— Eu nu cer nimănui să mă întrețină!
Am privit bagajele.
— Atunci cu atât mai bine.
— Mihai!
Soțul meu a ridicat vocea.
— Ajunge, Rodica! Mama rămâne aici.
— Nu.
— Nu hotărăști tu singură!
— Exact.
M-am uitat la el.
— În sfârșit ai spus ceva corect.
A rămas tăcut.
— Nici tu nu hotărăști singur.
Tatiana a izbucnit:
— Eu sunt mama lui!
— Știu.
— Și el are drepturi în apartamentul ăsta!
— Știu și asta.
— Atunci gata!
— Nu.
M-am apropiat de bagaje.
— Faptul că Mihai are drepturi asupra locuinței nu înseamnă că eu dispar din ecuație.
Mihai și-a trecut mâna prin păr.
— Am discutat asta.
— Nu.
— Ba da!
— Tu mi-ai dat un ultimatum.
Am făcut o pauză.
— Eu l-am acceptat.
Tatiana s-a întors brusc spre el.
— Ce ultimatum?
Mihai a tăcut.
Am răspuns eu.
— Mi-a spus că dumneavoastră vă mutați aici definitiv și, dacă nu-mi convine, divorțăm.
Tatiana și-a revenit repede.
— Și?
— Și am spus da.
— La ce?
— La divorț.
Pentru prima dată, femeia aceea n-a avut răspuns.
Tiberiu s-a uitat la Mihai.
— Băi, tu vorbești serios?
— Taci.
— Păi mama unde stă?
M-am uitat spre el.
— Este o întrebare pe care trebuia s-o puneți înainte să vindeți casa.
Tatiana a făcut un pas spre mine.
— Tu știai!
— Da.
— Mihai ți-a spus?
— Nu.
Am privit spre soțul meu.
— L-am auzit vorbind cu dumneavoastră.
Fața lui Mihai s-a schimbat.
— Când?
— În seara în care mi-ai propus divorțul.
Tăcere.
— Am auzit despre cumpărători.
M-am uitat spre Tatiana.
— Despre banii pentru Tiberiu.
Apoi din nou spre Mihai.
— Și despre ideea că, dacă veniți direct cu bagajele, eu n-o să mai am ce face.
Tiberiu a înjurat încet.
Tatiana a ridicat bărbia.
— Și ce dacă? Casa era a mea.
— Absolut.
— Fac ce vreau cu ea!
— Absolut.
— Atunci de ce mă judeci?
— Nu vă judec.
Am arătat spre bagaje.
— Doar refuz să suport consecințele unei decizii pe care ați luat-o fără mine.
Mihai a venit spre mine.
— Este mama mea.
— Da.
— Unde vrei să se ducă?
— Nu știu.
— Cum poți spune asta?
— Exact cum ați putut voi trei să hotărâți unde voi locui eu cu ea pentru următorii ani.
— Eu sunt soțul tău!
— Încă.
A rămas nemișcat.
Tatiana a început să plângă.
— Uite ce femeie ai luat!
Nu am răspuns.
— După douăzeci și trei de ani mă lasă pe drumuri!
— Eu?
Am privit-o.
— Dumneavoastră v-ați vândut casa.
— Pentru Tiberiu!
— Știu.
— El are nevoie de un început!
M-am uitat spre bărbatul de patruzeci de ani de lângă ea.
— Și eu am nevoie de liniște în propria viață.
Tiberiu a ridicat mâinile.
— Eu nu mă bag.
— Te-ai băgat când ai acceptat banii.
— Ce voiai? Să-i refuz?
— Nu.
Am dat din cap.
— Vreau doar să nu mi se spună că eu sunt lipsită de suflet pentru că nu vreau să plătesc prețul.
Mihai a început să se enerveze.
— Bine. Și ce propui?
— Nimic.
— Cum nimic?
— Nu este problema mea de rezolvat.
— Este familia mea!
— Exact.
M-am uitat la el.
— Atunci rezolv-o.
Replica l-a oprit.
— Poți să-i găsești mamei tale o chirie.
— Cu ce bani?
— Din banii obținuți pe casă.
Tiberiu a intervenit imediat:
— Banii ăia sunt…
S-a oprit.
M-am uitat la el.
— Ai cui?
N-a răspuns.
Tatiana s-a întors spre el.
— Taci, mamă.
— Nu, lăsați-l.
Am zâmbit fără bucurie.
— Chiar sunt curioasă.
Tiberiu a privit spre podea.
Mihai a izbucnit:
— Nu despre bani este vorba!
— Ba exact despre bani este vorba.
Am arătat spre mama lui.
— Dacă Tatiana păstra casa, avea unde locui.
Apoi spre Tiberiu.
— Dacă banii obținuți din vânzare rămâneau pentru siguranța ei, putea să-și găsească altă locuință.
Apoi spre Mihai.
— Dar planul vostru era ca Tiberiu să primească banii, iar eu să primesc responsabilitatea.
Nimeni n-a răspuns.
Asta era toată povestea într-o singură propoziție.
Tatiana și-a șters ochii.
— Mihai, eu nu stau să mă umilească femeia asta.
— Nici nu trebuie.
M-am dat la o parte din dreptul ușii.
— Luați lucrurile.
Mihai s-a uitat la mine.
— Dacă mama pleacă acum, eu plec cu ea.
M-am uitat la el.
Poate se aștepta să fie al doilea ultimatum.
Poate credea că acolo voi ceda.
— Bine.
A clipit.
— Ce?
— Pleacă.
— Rodica…
— Nu mai folosi plecarea ca amenințare.
Am respirat adânc.
— Dacă vrei să pleci, pleacă.
Pentru câteva secunde s-a uitat la mine fără să spună nimic.
Apoi a luat din nou cutia.
Tiberiu a tras prima geantă spre ușă.
Tatiana bombănea și plângea.
N-a fost o scenă elegantă.
Nici rapidă.
Au fost sacoșe scăpate.
O ladă prea grea.
O ceartă pe casa scării.
Un vecin care a deschis ușa și a închis-o imediat când m-a văzut.
Dar după aproape douăzeci de minute, bagajele nu mai erau în apartament.
Mihai a rămas ultimul.
Ținea mâna pe clanță.
— Chiar asta vrei?
M-am uitat la el.
— Eu am vrut un soț care să discute cu mine înainte să-mi schimbe viața.
A coborât privirea.
— Nu asta te-am întrebat.
— Atunci da.
Am făcut o pauză.
— Vreau să pleci.
A ieșit.
Ușa s-a închis.
Și, pentru prima dată în seara aceea, mi-au tremurat picioarele.
M-am așezat pe marginea canapelei.
Nu mă simțeam puternică.
Nu mă simțeam victorioasă.
Mă simțeam de parcă tocmai se desprinsese din mine o bucată de douăzeci și trei de ani.
Dar sub durere era și altceva.
Liniște.
În următoarele săptămâni, separarea a devenit reală.
Nu s-a rezolvat într-o zi.
Au fost discuții.
Acte.
Întrebări despre apartament.
Despre bunurile strânse împreună.
Despre ce urma să facem mai departe.
Am lăsat partea juridică oamenilor care se pricepeau.
Nu voiam să câștig apartamentul printr-o replică bună.
Voiam doar să nu mai fiu împinsă într-o viață pe care n-o alesesem.
Fiica noastră, Ioana, a aflat după câteva zile.
M-a sunat imediat.
— Mamă, e adevărat?
— Da.
— Tata mi-a spus că nu ai vrut s-o ajuți pe bunica.
Am închis ochii.
Bineînțeles.
— Nu asta s-a întâmplat.
— Atunci ce?
I-am spus.
Tot.
Inclusiv casa vândută.
Banii pentru Tiberiu.
Conversația auzită.
Planul cu bagajele.
Ioana a tăcut mult.
— Tata știa?
— Da.
— Tot?
— Da.
— Și ție nu ți-a spus?
— Nu.
A urmat o pauză.
— Vin acasă.
— Nu trebuie.
— Ba da.
— Ioana…
— Mamă, nu vin să mă cert cu tata. Vin la tine.
A venit în weekend.
Când a intrat în apartament, m-a îmbrățișat atât de tare încât aproape că m-a durut.
Nu mi-a spus:
„Ai făcut bine.”
Nici:
„Ai făcut rău.”
Mi-a spus doar:
— Pari obosită.
— Sunt.
— Dar parcă respiri altfel.
M-am uitat la ea.
— Și eu simt.
Cu Tatiana lucrurile s-au rezolvat fără mine.
Tiberiu a găsit pentru ea, temporar, o garsonieră închiriată.
Apoi au început certurile între ei despre banii din casă.
Mihai a încercat să intervină.
Monica a fost și ea obligată, în sfârșit, să participe la discuție.
Dintr-odată, când eu nu mai eram soluția automată, toți cei trei copii ai Tatianei au trebuit să vorbească despre responsabilitate.
Așa cum ar fi trebuit de la început.
Mihai m-a sunat într-o seară.
— Mama spune că poate sta singură dacă găsim ceva aproape de noi.
— Bine.
— Putem să căutăm împreună.
— Nu.
— Rodica, este mama mea.
— Exact.
A tăcut.
— Tu chiar nu mai vrei să ai nicio legătură cu problema asta?
— Pot să-i duc o sacoșă cu mâncare dacă este bolnavă. Pot s-o ajut într-o urgență. Nu sunt un monstru.
Am făcut o pauză.
— Dar nu voi mai fi planul vostru de locuire.
N-a avut ce să răspundă.
Câteva săptămâni mai târziu, divorțul mergea înainte.
Mihai nu mai vorbea despre împăcare.
Cred că începuse să înțeleagă că problema nu fusese niciodată doar mama lui.
Problema fusese că el considerase firesc să negocieze cu ea viitorul