Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi, la nouă fără zece, eram în cabinetul avocatului.
Sorin stătea lângă mine.
Nu dormise aproape deloc.
Nici eu.
Pe masă aveam laptopul și un dosar gros.
Avocatul, domnul Munteanu, ne-a ascultat fără să ne întrerupă.
La final a întrebat:
— Terenul este pe numele doamnei Viorica?
— Da, am spus.
— Iar înainte să construiți nu ați încheiat niciun act prin care să reglementați investiția sau drepturile asupra construcției?
Mi-am coborât privirea.
— Nu.
Sorin a intervenit:
— Mama ne-a spus că putem construi și locui acolo.
Avocatul s-a uitat la el.
— Înțeleg. Dar eu vă întreb ce aveți în scris.
— Nimic.
Cuvântul a rămas greu între noi.
M-am uitat spre Sorin.
Nu i-am spus:
„Ți-am spus eu.”
Nu mai avea rost.
Știa.
Avocatul a continuat:
— Faptul că terenul aparține mamei dumneavoastră este important și situația juridică trebuie analizată pe acte, nu după presupuneri.
Apoi a arătat spre laptop.
— Dar la fel de important este să documentăm exact investiția, proveniența banilor, circumstanțele în care ați construit și ce vi s-a spus înainte și în timpul construcției.
Am deschis primul folder.
„Transferuri.”
Plăți către constructor.
Materiale.
Ferestre.
Instalații.
Acoperiș.
Electrician.
Mobilier fix.
Am deschis al doilea.
„Facturi și devize.”
Avocatul a început să noteze.
— Cine făcea plățile?
— În principal eu și Sorin.
— Constructorul poate confirma?
— Da. Domnul Petrescu.
— Părinții dumneavoastră?
— Ne-au împrumutat aproape 40.000 de lei.
— Există dovada transferului?
— Da.
Sorin a spus:
— Eu am luat și bani de la un prieten.
— Putem demonstra?
— Da.
Avocatul a dat din cap.
— Bun.
Apoi m-a privit.
— Și filmarea?
Am rămas o clipă tăcută.
— Trebuie s-o găsesc.
— Ce conține?
I-am povestit.
Masa de casă nouă.
Întrebarea unchiului Marin.
Și răspunsul Vioricăi.
„Eu n-am pus niciun ban. Ei doi au plătit tot. Eu am avut terenul și casa veche. Ei au construit, ei locuiesc aici și au grijă de mine.”
Avocatul și-a lăsat pixul jos.
— Cine filma?
— Nu sunt sigură.
M-am gândit.
— Cred că Lidia. Cumnata unei vecine.
— Găsiți înregistrarea originală dacă mai există.
Sorin s-a agitat.
— Și dacă o găsim, casa devine a noastră?
Avocatul l-a oprit imediat.
— Nu v-aș spune așa ceva.
Asta mi-a plăcut.
Nu ne vindea un miracol.
— O filmare nu transformă automat situația juridică a unui imobil. Dar poate fi relevantă împreună cu celelalte dovezi, mai ales dacă mama dumneavoastră susține acum că ați construit fără nicio înțelegere privind folosirea locuinței.
Sorin și-a trecut mâna peste față.
— Deci ce facem?
— În primul rând, nu distrugeți și nu modificați nicio dovadă. Nu semnați nimic fără consultare. Și nu porniți de la ideea că trebuie pur și simplu să abandonați investiția pentru că vi s-a spus verbal să plecați.
Am simțit pentru prima dată că pot respira.
Nu pentru că ne spusese că vom câștiga.
Nu ne spusese asta.
Ci pentru că problema nu mai era:
„Viorica a spus să plecați, deci plecați.”
Era ceva ce trebuia lămurit.
La ieșire, Sorin s-a oprit lângă mașină.
— Corina.
— Da?
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
A râs amar.
— Vrei lista completă?
N-am răspuns.
— Tu ai spus de la început să facem acte.
— Da.
— Iar eu ți-am spus…
— „E mama.”
Și-a coborât privirea.
— Da.
— Nu mai putem schimba asta.
— Știu.
Am deschis portiera.
— Putem doar să vedem ce facem de acum.
În aceeași zi am început să caut filmarea.
Am sunat-o pe vecina Vioricăi.
— Doamna Lidia mai are cumva filmările de la masa de casă nouă?
— De ce?
— Aș avea nevoie de ele.
A devenit imediat curioasă.
— S-a întâmplat ceva?
— Prefer să nu discut acum.
După două ore m-a sunat Lidia.
— Corina, am găsit câteva filmări. Nu știu dacă este ce cauți.
Mi le-a trimis.
Primul clip avea douăzeci și șapte de secunde.
Copiii alergau prin sufragerie.
Al doilea era cu masa.
Al treilea…
Am apăsat.
Vocea unchiului Marin:
— Viorica, ai băgat ceva bani aici.
Camera se mișca.
Apoi apărea Viorica.
Râdea.
— Eu? Niciun ban.
Mi-am ținut respirația.
— Ei doi au plătit tot. Eu am avut terenul și casa veche. Ei au construit, ei locuiesc aici și au grijă de mine.
Clipul continua.
Viorica ridica paharul.
Sorin era lângă mine.
Am întors telefonul spre el.
A privit înregistrarea până la capăt.
Apoi încă o dată.
— Trimite-o avocatului.
Am făcut-o.
În următoarele zile, Viorica nu știa nimic despre ce strânseserăm.
Asta fusese recomandarea.
În schimb, ea începuse deja să măsoare camerele pentru Răzvan.
Am venit într-o seară și am găsit-o cu ruleta în camera lui Luca.
— Ce faceți?
— Văd dacă încape patul mare aici.
— Patul cui?
— Al lui Răzvan.
Am privit-o.
— V-am spus că ne mutăm.
— Păi atunci?
— Nu am spus când.
Și-a lăsat ruleta jos.
— Să nu începi acum cu prostii.
— Ce prostii?
— Să vă agățați de casă.
Am zâmbit.
— Nu mă agăț de nimic.
— Foarte bine.
— Dar nici nu plec lăsând în urmă peste 300.000 de lei și prefăcându-mă că n-au existat.
Fața i s-a schimbat.
— Ce vrei să spui?
— Exact ce am spus.
— Terenul este al meu.
— Știu.
— Casa este pe terenul meu.
— Știu și asta.
— Atunci?
— Atunci vom clarifica lucrurile corect.
A strâns ruleta în palmă.
— Ai fost la avocat?
N-am răspuns.
Nici nu trebuia.
— Corina!
Am ieșit din cameră.
În seara aceea a început adevăratul scandal.
Viorica l-a așteptat pe Sorin.
Când a intrat, a luat-o direct:
— Nevasta ta vrea să-mi ia casa!
Sorin și-a lăsat geanta jos.
— Nu vrea nimeni să-ți ia casa.
— A fost la avocat!
S-a uitat spre mine.
— Da.
— Știai?
— Da.
Viorica a rămas nemișcată.
— Tu ai dus-o?
— Am fost împreună.
Atunci s-a schimbat totul.
Nu mai eram doar eu împotriva ei.
— După tot ce am făcut pentru tine?
Sorin a oftat.
— Mamă…
— Te-am crescut singură!
— Știu.
— Ți-am dat terenul!
— Nu mi l-ai dat.
S-a făcut liniște.
Viorica a clipit.
— Poftim?
— Tocmai asta este problema.
Sorin vorbea încet.
— Terenul a rămas al tău. Noi am construit aici pentru că ne-ai spus că vom locui aici.
— Și ați locuit!
— Trei luni.
— Și ce?
Sorin a râs fără bucurie.
— Am băgat peste 300.000 de lei ca să locuim trei luni?
— Nu te-a obligat nimeni să construiești!
Replica a căzut greu.
M-am uitat la Sorin.
El a rămas cu ochii la mama lui.
— Ce ai spus?
— Ați vrut casă nouă. Ați făcut-o.
— Mamă, tu ai ales camera.
— Și?
— Tu ai cerut baie.
— Pentru că locuiesc aici!
— Tu i-ai spus Corinei că vom rămâne pe termen lung.
— Nu am spus așa ceva.
Am simțit că mi se face frig.
Nu pentru că mă surprindea.
Ci pentru că venise exact momentul pentru care păstrasem tot.
— N-ați spus?
Viorica s-a întors spre mine.
— Nu.
— Niciodată?
— Nu mai pune cuvinte în gura mea.
— Bine.
Am scos telefonul.
Sorin s-a uitat la mine.
Știa.
Viorica nu.
Am apăsat pe clip.
Vocea unchiului Marin s-a auzit prima.
„Viorica, ai băgat ceva bani aici.”
Apoi vocea ei.
Clar.
„Eu? Niciun ban.”
Viorica a încremenit.
Înregistrarea continua:
„Ei doi au plătit tot. Eu am avut terenul și casa veche. Ei au construit, ei locuiesc aici și au grijă de mine.”
Am oprit.
Nimeni n-a vorbit câteva secunde.
Viorica s-a uitat la telefon.
Apoi la mine.
— M-ai înregistrat?
— Nu.
— Atunci de unde ai asta?
— De la masa de casă nouă. Cineva filma.
— Șterge-o!
— Nu.
— Este vocea mea!
— Știu.
— N-ai dreptul…
Sorin a intervenit:
— Mamă.
Ea s-a întors spre el.
— Ce?
— Ajunge.
— Tu îmi spui mie să ajung?
— Da.
S-a apropiat de masă.
— Eu am convins-o pe Corina să construim aici.
Viorica a tăcut.
— Ea a vrut acte.
— Și ce?
— Eu i-am spus că nu trebuie.
S-a uitat direct la mama lui.
— Eu i-am spus: „E mama. Ce se poate întâmpla?”
Pentru prima dată, Viorica și-a coborât privirea.
— Sorin…
— Nu.
Vocea lui s-a schimbat.
— Dacă pierdem banii ăștia, dacă părinții ei rămân cu împrumutul dat nouă, dacă trebuie să luăm copiii și să o luăm de la zero, este și vina mea.
— Nevasta ta te-a întors împotriva mea.
— Nu.
— Ba da!
— Corina m-a avertizat.
A făcut o pauză.
— Tu m-ai făcut să cred că avertismentul ei era absurd.
Viorica a început să plângă.
— Pentru Răzvan nu face nimeni nimic!
Sorin a rămas cu gura întredeschisă.
— Despre asta este vorba?
— Este și el copilul meu!
— Și eu ce sunt?
— Tu ai serviciu. Corina are serviciu. Vă descurcați.
— Deci tocmai pentru că ne-am descurcat și am muncit trebuie să-i dăm lui casa pe care am plătit-o?
— Casa este a mea!
— Atunci de ce ne-ai lăsat să băgăm toți banii aici?
N-a răspuns.
În clipa aceea s-a auzit ușa.
Răzvan.
Andreea era cu el.
Probabil îi chemase Viorica.
— Ce se întâmplă? a întrebat el.
Mama lui a început imediat:
— Uite ce face fratele tău pentru nevastă-sa!
Andreea s-a uitat la mine.
Apoi la Sorin.
— Ce s-a întâmplat?
Am spus simplu:
— Viorica ne-a cerut să plecăm ca voi să vă mutați aici.
Andreea a încremenit.
— Ce?
Răzvan s-a uitat spre mama lui.
— Mamă?
— Nu acum.
— Mi-ai spus că ei vor să plece.
— Și vor pleca!
Andreea a făcut un pas înapoi.
— Nu.
Toți ne-am uitat la ea.
— Ce nu?
— Noi nu ne mutăm aici.
Viorica a rămas cu ochii mari.
— Andreea…
— V-am spus de la început că ne luăm chirie.
— Nu aruncați banii aiurea!
— Prefer să plătesc chirie.
S-a uitat spre mine.
— Eu n-am știut că îi dați afară.
— Nu-i dă nimeni afară!
— Tocmai asta ați spus.
Răzvan și-a frecat ceafa.
— Mamă, de ce mi-ai spus că ei vor să se mute?
— Pentru că așa ar fi normal!
— Pentru cine?
Viorica s-a uitat de la unul la altul.
Planul ei se desfăcea chiar în fața ei.
Dar asta nu rezolva problema noastră.
A doua zi, prin avocat, am început discuțiile formale.
N-a existat nicio soluție magică.
Nicio hârtie care să spună peste noapte:
„Casa este a Corinei.”
Terenul Vioricăi conta.
La fel și situația construcției.
Dar contau și banii investiți.
Dovezile.
Împrumuturile.
Facturile.
Martorii.
Și împrejurările în care făcuserăm investiția.
Au urmat săptămâni urâte.
Viorica și-a luat și ea avocat.
La început a susținut că noi construiserăm de bunăvoie și că nu ne promisese nimic.
Apoi a aflat că existau mesajele.
Martorii.
Constructorul.
Și filmarea.
Tonul s-a schimbat.
Nu peste noapte.
Dar s-a schimbat.
Avocații au început să discute despre o soluție negociată în locul unui conflict lung în care nimeni nu știa cât avea să dureze și cât avea să coste.
Eu am spus de la început:
— Nu vreau terenul Vioricăi.
Sorin s-a uitat la mine.
— Ești sigură?
— Da.
— După toate astea?
— Tocmai după toate astea.
Nu mai voiam să trăiesc acolo.
Chiar dacă într-o zi am fi putut pune pe o hârtie că o parte era a noastră, eu tot aș fi auzit:
„Casa mea. Regulile mele.”
Voiam să plec.
Dar nu cu mâinile goale.
După negocieri, am ajuns la o înțelegere formală privind investiția noastră.
Nu am recuperat fiecare leu cheltuit.
Unele lucruri nu puteau fi calculate atât de simplu.
Dar suma recunoscută ne-a permis să stingem o parte importantă din credit, să returnăm banii părinților mei și să avem din nou un avans pentru o locuință a noastră.
Viorica a păstrat terenul și casa.
Exact ceea ce spusese că vrea.
Numai că Răzvan și Andreea n-au venit.
Și-au închiriat un apartament aproape de serviciile lor.
În ziua în care ne-am mutat, Viorica stătea în curte.
Nu ne-a ajutat.
Nici nu ne-a împiedicat.
Luca m-a întrebat:
— Mami, biroul meu vine cu noi?
Am zâmbit.
— Normal.
— Și patul?
— Și patul.
— Și jucăriile?
— Toate.
Sorin căra cutiile spre dubă.
Când a trecut pe lângă mama lui, s-a oprit.
— Mamă.
— Ce?
— Ai obținut casa.
Viorica s-a uitat spre el.
— Și?
Sorin a privit în jur.
Casa nouă.
Curtea.
Ferestrele pentru care plătisem.
Scara pe care alergaseră copiii.
— Sper să fi meritat.
Viorica n-a răspuns.
Eu nu m-am bucurat.
Nu voiam s-o văd pedepsită.
Voiam doar să plec.
Noua noastră locuință nu era casă.
Era un apartament.
Trei camere.
Etajul doi.
Bloc obișnuit.
Când am intrat prima dată, Luca a alergat direct spre fereastra camerei lui.
— Aici punem biroul?
M-am uitat la Sorin.
El a zâmbit.
— Unde vrei tu.
Mara s-a așezat pe podea între cutii.
Părinții mei au venit cu mâncare.
În prima seară am mâncat cu farfurii de unică folosință pentru că nu găseam cutia cu