Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi, la ora zece, eram din nou în sala mică de ședințe de la serviciu.
Anca îmi trimisese o listă.
Actul de cumpărare al apartamentului, dacă aveam copie.
Extrasele mele.
Documentele depozitului din care proveniseră cei 32.000 de lei.
Facturile pentru lucrurile cumpărate în timpul căsniciei.
Actele mașinii.
Situația economiilor.
Nu suna deloc ca scena pe care și-o imaginase Cătălin.
El credea că divorțul însemna că îmi pun hainele într-o valiză și închid ușa apartamentului lui.
Realitatea era mai puțin spectaculoasă.
Și mult mai serioasă.
Anca m-a sunat.
— Am verificat ce mi-ai trimis.
— Și?
— În primul rând, nu porni de la ideea că cei 32.000 de lei îți dau automat o anumită cotă din apartament. Trebuie analizate actele și situația exactă.
— Bine.
— Dar transferul există. Proveniența banilor poate fi documentată. La fel și alte contribuții. Separat, avem bunurile dobândite în timpul căsătoriei și restul situației patrimoniale.
Am respirat.
— Deci?
— Deci soțul tău nu stabilește singur cu ce pleci din căsnicie.
Asta era tot ce aveam nevoie să aud.
Nu voiam jumătate din apartamentul lui doar pentru că eram furioasă.
Nu voiam să-i iau ceva ce nu mi se cuvenea.
Dar nici nu mai acceptam ideea că tot ce plătisem, construisem și susținusem timp de cinci ani devenea invizibil pentru că el putea arăta spre un act și spune:
„Al meu.”
— Ce fac acum?
— Îți cauți locuință dacă vrei să pleci și păstrezi toate documentele. De restul ne ocupăm corect.
După ce am închis, am rămas câteva minute singură.
Apoi am deschis un site de închirieri.
Garsoniere.
Apartamente mici.
Unele prea scumpe.
Altele prea departe.
Nimic spectaculos.
Exact viața de care Cătălin era convins că mă voi speria.
La prânz mi-a trimis mesaj:
„Mama întreabă de tine.”
Nu i-am răspuns.
Pentru că Ileana putea să mă întrebe singură.
Și chiar a făcut-o.
După serviciu am mers la spital.
Aveam în geantă un iaurt, două mere și crema de mâini pe care mi-o ceruse.
Când am intrat, Ileana nu mi-a zâmbit.
— Mara.
— Bună seara.
— Închide ușa.
Am închis-o.
— Ce s-a întâmplat între tine și Cătălin?
Am pus lucrurile pe noptieră.
— De ce?
— Pentru că mi-a spus că vrei să divorțezi.
Am rămas tăcută.
— Este adevărat?
— Da.
Ileana a clipit.
— Din cauza mea?
Acolo m-a durut.
— Nu.
— Cătălin mi-a spus că nu vrei să ai grijă de mine după ce ies din spital.
M-am uitat la ea.
— Asta v-a spus?
— Da.
Mi-am tras scaunul lângă pat.
— Doamna Ileana, eu i-am propus să găsim o persoană calificată care să stea cu dumneavoastră în timpul programului nostru. Iar dimineața, seara și în weekend să ne organizăm noi.
— Știu.
Am rămas surprinsă.
— Cum adică știți?
— Pentru că exact asta mi-a recomandat și mie asistenta.
A făcut o pauză.
— Și medicul a spus că, după primele săptămâni, trebuie să fac cât mai multe singură, nu să mă pun în pat și să mă păzească cineva.
Am simțit că mă înfurii din nou.
— Cătălin mi-a cerut să-mi dau demisia.
Ileana a rămas cu gura întredeschisă.
— Ce?
— Mi-a spus că trebuie să renunț la serviciu două-trei luni. Poate mai mult. Ca să stau cu dumneavoastră.
— Eu n-am cerut așa ceva.
— Știu.
— Nici nu vreau!
Vocea ei s-a ridicat.
— Am muncit treizeci și ceva de ani. De ce aș cere unei femei de treizeci și doi de ani să-și lase serviciul pentru mine?
N-am răspuns.
Ileana s-a uitat spre fereastră.
— Și el?
— Ce?
— El ce face?
Aproape că am râs.
— Lucrează.
S-a întors spre mine.
— Și tu ce faci?
Exact întrebarea mea.
— Tot asta l-am întrebat.
Ileana și-a închis ochii.
— Doamne…
După câteva secunde a întrebat:
— Și divorțul?
I-am povestit ultimatumul.
Tot.
Inclusiv:
„Ori îți dai demisia, ori divorțăm și ieși din casa mea.”
Ileana a ascultat fără să mă întrerupă.
La final a spus:
— Prost l-am crescut.
— Nu spuneți asta.
— Ba da.
— Este adult. Alegerile lui sunt ale lui.
M-a privit.
— Și tu ce faci?
— Plec.
— Unde?
— Îmi caut chirie.
— Și el crede că o să te întorci?
Am zâmbit amar.
— În două luni. Plângând.
Ileana a rămas câteva secunde cu ochii la mine.
Apoi a spus:
— Atunci să aștepte.
Am râs.
Pentru prima dată după două zile.
În dimineața următoare, Cătălin m-a sunat.
— Ce i-ai spus mamei?
— Adevărul.
— De ce ai băgat-o în problemele noastre?
— Ea m-a întrebat.
— Acum este supărată.
— Pe mine?
A tăcut.
— Pe tine, am spus.
— Nu trebuia să-i spui tot.
— De ce?
— Pentru că este internată!
— Atunci nu trebuia să folosești internarea ei ca să-mi ceri demisia.
A închis.
În weekend am găsit un apartament.
Două camere.
Mic.
La cincisprezece minute de serviciu.
Mobilat simplu.
Chiria nu-mi plăcea.
Dar mi-o permiteam.
Proprietara mi-a arătat dormitorul.
— Dulapul este cam mic.
Am deschis ușile.
— Îmi ajunge.
Apoi bucătăria.
— Mașina de spălat este nouă.
— Perfect.
— Vă mutați singură?
Am ezitat.
— Da.
Am semnat contractul.
Când am primit cheia, am ținut-o câteva secunde în palmă.
Nu era cheia unei proprietăți.
Nu eram dintr-odată bogată.
Plăteam chirie.
Dar era o cheie pe care nimeni nu mi-o oferea cu condiția să renunț la serviciu.
În aceeași după-amiază i-am scris lui Cătălin:
„Vin mâine la 11 să-mi iau lucrurile personale. Te rog să fii acasă.”
Răspunsul a venit imediat.
„Ți-a trecut circul?”
N-am răspuns.
A doua zi, Adriana a venit cu mine.
Cătălin a deschis.
Când a văzut-o, s-a încruntat.
— De ce ai adus martor?
Adriana a ridicat mâinile.
— Eu doar car cutii.
Am intrat.
Apartamentul arăta exact la fel.
Numai eu îl vedeam altfel.
Am început cu hainele.
Laptopul personal.
Cărțile.
Actele.
Lucrurile primite de la părinții mei.
Cătălin mă urmărea.
— Chiar ai închiriat ceva?
— Da.
— Cât?
I-am spus.
A râs.
— Atât?
— Da.
— Plus utilități.
— Știu cum funcționează chiria.
— Și mâncare.
— Cătălin…
— Îți spun doar.
— Știu să plătesc facturi.
— O să vezi.
M-am întors spre el.
— Ce anume?
— Cât de ușor era aici.
Am privit în jur.
— Pentru cine?
N-a răspuns.
Am continuat să împachetez.
Când am ajuns în bucătărie, m-am oprit.
Mobila o alesesem împreună.
O parte importantă o plătisem eu.
Electrocasnice cumpărate după nuntă.
Masa.
Scaunele.
Tot felul de lucruri.
Cătălin a observat unde mă uit.
— Nu începe să iei mobila.
— Nu iau nimic astăzi.
— Este în apartamentul meu.
— Știu unde este.
— Atunci?
— Situația bunurilor o rezolvăm separat.
A râs.
— Cu cine?
— Cu avocații, dacă nu putem noi.
Zâmbetul i s-a stins puțin.
— Ai avocat?
— Da.
— Pentru ce?
— Pentru divorț.
— Mara, serios?
— Foarte.
— Și ce vrei? Jumătate din apartament?
Am închis cutia.
— Nu.
A rămas surprins.
— Atunci?
— Vreau să se stabilească corect ce este al fiecăruia și ce contribuții pot fi demonstrate.
— Apartamentul este al meu.
— Știu.
— L-am cumpărat înainte.
— Știu și asta.
— Atunci despre ce contribuții vorbești?
M-am uitat la el.
Pentru o secundă am vrut să-i spun.
32.000.
Depozitul meu.
Rambursarea anticipată.
Dar mi-am amintit ce spusese Anca.
— O să afli la momentul potrivit.
S-a apropiat.
— Ce ai făcut?
— Nimic.
— Mara.
— Doar mi-am păstrat extrasele.
Acolo a apărut prima urmă de nesiguranță.
Mică.
Dar am văzut-o.
— Ce extrase?
Adriana a intrat cu o cutie goală.
— Mara, mai ai multe?
— Două.
Cătălin n-a mai întrebat.
Am plecat după o oră.
În prima seară în apartamentul închiriat am comandat o pizza.
Am mâncat pe canapea.
Aveam patru cutii nedesfăcute în jurul meu.
Frigiderul aproape gol.
Nicio perdea în dormitor.
Și totuși am dormit opt ore.
Nu mă mai trezisem atât de odihnită de luni.
A doua zi am mers la serviciu.
N-am demisionat.
Nu mi-am pierdut poziția.
Viața nu s-a prăbușit.
După externarea Ilenei, familia s-a organizat exact cum propusesem eu de la început.
O persoană calificată venea câteva ore în timpul zilei.
Cătălin mergea dimineața sau seara.
O soră a Ilenei, care locuia în apropiere, trecea de două ori pe săptămână.
Eu am continuat s-o vizitez.
Nu zilnic.
Nu ca obligație.
Pentru că țineam la ea.
Prima dată când m-a văzut după externare, Ileana mi-a spus:
— Vezi că nu am murit fără să-ți dai demisia.
Am râs.
— Observ.
— Cătălin nu râde când îi spun.
— Îmi imaginez.
Apoi s-a făcut serioasă.
— Nu te întoarce pentru mine.
Am privit-o.
— N-o să mă întorc pentru nimeni dacă eu nu vreau.
— Bine.
Asta a fost tot.
La câteva săptămâni după ce plecasem, Anca m-a chemat la cabinet.
Avea documentele în față.
— Acum putem discuta concret.
Am ascultat.
Nu era povestea simplă pe care mi-o spusese Cătălin.
Dar nici povestea în care eu deveneam peste noapte proprietara unei jumătăți din apartament.
Apartamentul fusese cumpărat înaintea căsătoriei și situația lui trebuia tratată ca atare.
Separat însă existau contribuțiile pe care le puteam documenta.
Cei 32.000 de lei proveniți din depozitul meu.
Alte cheltuieli.
Bunurile cumpărate în timpul căsătoriei.
Mașina.
Economiile.
Totul trebuia analizat și soluționat corect.
— Ce vrei să facem? m-a întrebat Anca.
— Ce mi se cuvine.
— Atât?
— Atât.
— Nu vrei să folosim situația ca presiune?
— Nu.
Am clătinat din cap.
— Nu vreau să-l pedepsesc. Vreau să termin.
Procedura a început.
Când Cătălin a primit actele și a înțeles că nu era vorba doar despre două valize cu haine, m-a sunat.
— Vrei bani de la mine?
— Vreau să se rezolve corect.
— Pentru apartamentul meu?
— Nu ți-am cerut apartamentul.
— Atunci de ce apare transferul ăla?
— Pentru că există.
— Erau bani pentru casă!
— Exact.
A tăcut.
— Noi eram căsătoriți.
— Exact.
— Mara, eu plăteam rata.
— Știu.
— Eu!
— Știu, Cătălin.
— Atunci de ce faci asta?
Am respirat adânc.
— Pentru că tu mi-ai spus că ies din căsnicie doar cu hainele.
— N-am spus exact asta.
— Mi-ai spus că apartamentul este al tău, că o să stau două luni în chirie și apoi mă întorc plângând.
Tăcere.
— Eu nu încerc să-ți iau apartamentul.
Am continuat:
— Vreau doar să nu-mi spui că cinci ani din viața mea au valorat zero pentru că numele tău era pe un act înainte să ne căsătorim.
N-a răspuns.
După câteva secunde a spus:
— Putem vorbi fără avocați?
— Putem vorbi. Dar nu mai semnez și nu mai accept nimic fără să mă consult.
— Nu ai avut nevoie de avocat când am fost bine.
— Nici tu n-ai avut nevoie să-mi spui „casa mea” când am fost bine.
A închis.
Au trecut câteva săptămâni.
Nu m-am întors plângând.
Plăteam chirie.
Plăteam curent.
Internet.
Mâncare.
Da, rămâneam cu mai puțini bani la sfârșitul lunii.
Și da, uneori mă uitam la cont și mă gândeam cât de comod fusese să împărțim anumite costuri.
Dar nu-mi lipsea ultimatumul.
Nu-mi lipsea senzația că locuința putea fi folosită împotriva mea de fiecare dată când spuneam nu.
Într-o seară, Cătălin m-a așteptat la ieșirea de la serviciu.
Nu părea furios.
Părea obosit.
— Putem bea o cafea?
Am acceptat.
Ne-am așezat într-o cafenea aproape goală.
Câteva minute n-a spus nimic.
Apoi:
— Mama merge deja singură prin casă cu cadrul.
— Mă bucur.
— Femeia care vine la ea este foarte bună.
— Știu. Ileana mi-a spus.
A zâmbit puțin.
— Încă vorbești cu ea.
— Divorțez de tine, nu de mama ta.
A dat din cap.
Apoi s-a uitat la cafea.
— Am fost un idiot.
N-am răspuns.
— Nu trebuia să-ți cer să renunți la serviciu.
— Nu.
— Și n-ar fi trebuit să folosesc apartamentul.
— Nu.
— Eram speriat.
— De ce?
— De mama.
Am așteptat.
— Când doctorul a spus câteva luni de recuperare, m-am panicat. M-am gândit că eu trebuie să rezolv tot. Și cea mai simplă soluție mi s-a părut…
S-a oprit.
— Eu.
— Da.
— Nu tu.
— Nu.
— Eu.
A dat din cap.
— Da.
Pentru prima dată o spunea fără să se ascundă în spatele salariilor.
— Și când ai spus că nu…
— M-ai amenințat.
— Da.
A tăcut.
— Nu voiam cu adevărat să divorțăm.
— Știu.
A ridicat ochii.
— De unde?
— Pentru că dacă voiai cu adevărat, nu ai fi zâmbit când ai spus-o.
A rămas nemișcat.
— Ai crezut că n-o să aleg niciodată ușa.
— Nu.
— Ba da.
N-a mai negat.
— Credeam că o să te enervezi. Că o să plângi. Și apoi…
— Cedez.
— Da.
Am luat o gură de cafea.
— Asta a fost problema.
— Știu.
— Nu, Cătălin.
M-am uitat direct la el.
— Nu ai vrut divorțul.
Am făcut o pauză.
— Ai vrut doar să cred că nu-mi permit să spun nu.
A coborât privirea.