Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama s-a uitat la calendar.
Apoi la mine.
— Eu?
— Da.
— Ce să-i spun?
— Adevărul.
— Irina…
— Nu trebuie să te cerți cu ea. Nu trebuie să-i reproșezi nimic. Spune-i doar când poți și când nu poți.
Mama și-a frecat palmele.
— O să se supere.
— Poate.
— Și dacă nu-mi mai aduce copiii?
Asta era frica adevărată.
M-am așezat din nou lângă ea.
— Atunci problema nu este că tu ai pus o limită.
— Ușor de spus.
— Știu.
— Tu nu ești bunica lor.
— Nu.
— Când nu-i văd două săptămâni, mie mi se pare o lună.
Am tăcut.
Nu puteam să-i spun că n-ar trebui să-i pese.
Îi păsa.
Tocmai de aceea ajunsese Daniela să considere că poate face programul mamei fără s-o întrebe.
— Nu trebuie să alegi între nepoți și viața ta.
Mama a zâmbit trist.
— Poate Daniela crede că trebuie.
— Atunci trebuie să afle că nu decide ea asta.
Am împins telefonul spre mama.
— Scrie-i.
— Acum?
— Dacă amâni, mâine o să găsești încă două zile pe calendar.
Mama aproape a râs.
A luat telefonul.
A început să scrie.
Ștergea.
Scria din nou.
— Ce-ai pus?
Mi-a arătat:
„Daniela, luna viitoare nu pot în toate zilele pe care mi le-ai trimis.”
— Continuă.
— Cu ce?
— Cu ce poți.
A mai scris.
„Pot să stau cu copiii miercurea după-amiază, dacă vorbim înainte. În rest trebuie să vă organizați voi.”
S-a oprit.
— Sună urât?
— Nu.
— Prea rece?
— Nu.
— Să pun „îmi pare rău”?
— Îți pare?
S-a gândit.
— Nu.
— Atunci nu pune.
A trimis.
Telefonul a sunat după mai puțin de un minut.
Daniela.
Mama s-a uitat la mine.
— Răspund?
— Este telefonul tău.
A răspuns.
— Da?
Vocea Danielei se auzea suficient de tare.
— Ce înseamnă mesajul ăsta?
Mama și-a îndreptat spatele.
— Înseamnă că nu mai pot să stau cu copiii aproape în fiecare zi.
— De ce?
— Pentru că nu mai pot.
— Dar până acum ai putut.
Mama a închis ochii.
— Până acum am acceptat.
— Ce s-a schimbat?
Privirea ei a venit imediat spre mine.
Știam ce urma.
— Irina ți-a băgat prostii în cap?
Am vrut să răspund.
Mama a ridicat palma spre mine.
Pentru prima dată.
— Nu.
Daniela a tăcut.
— Nu?
— Irina m-a întrebat dacă sunt obosită. Atât.
— Și dintr-odată nu-ți mai plac nepoții?
Mama a strâns telefonul.
— Nu am spus asta.
— Atunci care este problema?
— Îi iubesc.
A făcut o pauză.
— Dar nu mai pot sta cu trei copii de dimineața până seara de trei-patru ori pe săptămână.
— Mamă, noi muncim!
— Știu.
— Și eu ce fac acum?
Mama a rămas câteva secunde tăcută.
Apoi:
— Te organizezi cu Mihai.
Nu cred că o mai auzisem vreodată vorbindu-i așa Danielei.
Nici Daniela.
— Foarte frumos.
— Nu am spus nimic urât.
— După tot ajutorul pe care ți l-am dat…
Mama s-a uitat la mine, uluită.
— Ce ajutor?
Tăcere.
— Lasă.
— Nu, spune.
— Nu contează.
— Bine.
Mama a respirat.
— Miercuri pot să-i iau cu drag. Dar mă întrebi înainte.
— Și restul săptămânii?
— Vă organizați voi.
Daniela a închis.
Mama a rămas cu telefonul la ureche câteva secunde.
— A închis.
— Știu.
— S-a supărat.
— Da.
Mama s-a uitat la mine.
— Și acum?
— Acum nu faci nimic.
— Atât?
— Atât.
Nu a fost atât.
A doua zi m-a sunat Mihai.
— Ce ai făcut?
— Bună și ție.
— Serios, Irina.
— Ce am făcut?
— Mama ne-a trimis un mesaj de parcă suntem străini.
— Mama v-a spus când poate sta cu copiii.
— De când îi faci tu programul?
— Eu?
Am râs.
— Uită-te pe frigiderul ei și întreabă-te cine îi făcea programul până acum.
A tăcut.
— Daniela spune că ai venit acolo și ai făcut scandal.
— N-am făcut niciun scandal.
— Atunci ce s-a întâmplat?
I-am povestit.
Ora la care ajunsesem.
Cei trei copii.
Durerea de spate.
Faptul că mama îi avea de dimineață.
Calendarul.
— Știai de programul pentru luna viitoare?
— Da.
— Și ai întrebat-o pe mama dacă poate?
— Daniela vorbește cu ea.
— Asta nu te-am întrebat.
Tăcere.
— Mihai?
— Mama oricum este acasă.
Am închis ochii.
— Și?
— Ce și?
— Dacă este acasă, timpul ei devine al vostru?
— Nu am spus asta.
— Exact asta faci.
— Sunt nepoții ei.
— Da.
— Altă bunică ar fi fericită să-i vadă atât.
— Mama este fericită să-i vadă.
Am făcut o pauză.
— Nu este fericită să lucreze zece ore pe zi ca bonă fără să fie întrebată.
— Nu este muncă.
— Atunci fă-o tu.
— Eu lucrez.
— Exact.
A tăcut.
— Dacă ceea ce face mama nu este muncă, de ce nu puteți face voi același lucru în timp ce lucrați?
— Nu compara.
— De ce?
— Pentru că…
S-a oprit.
— Pentru că ce?
— Nu pot vorbi acum.
A închis.
În următoarele zile, mama m-a sunat de mai multe ori.
Nu pentru că se întâmplase ceva.
Doar pentru că îi era greu să nu cedeze.
— Daniela n-a mai sunat.
— Au trecut două zile.
— Știu.
— Ai vorbit cu Mihai?
— Mi-a trimis un mesaj.
— Ce spune?
— „Sper că ești mulțumită.”
Am simțit cum mă enervez.
— Răspunzi?
— Nu știu.
— Tu hotărăști.
Mama a tăcut.
— Nu-i răspund.
— Bine.
După încă două zile m-a sunat iar.
De data asta vocea ei era diferită.
— Irina?
— Da?
— Am făcut ceva.
— Ce?
— M-am înscris.
— Unde?
A râs puțin.
— La pictură.
M-am ridicat de la birou.
— Serios?
— Încep marți.
— Mamă!
— Și mai este ceva.
— Ce?
— Am fost la medic pentru spate.
— Și?
— Mi-a recomandat mișcare ușoară. Am găsit un program la bazin pentru seniori.
— Te-ai înscris și acolo?
— De două ori pe săptămână.
Am zâmbit.
— Și copiii?
A tăcut o secundă.
Apoi:
— Sunt ai părinților lor.
Era prima dată când o auzeam spunând asta fără vinovăție.
Problema adevărată a apărut luni dimineață.
Daniela a venit cu copiii.
Fără să anunțe.
Mama tocmai își pusese haina.
Avea geanta pe umăr.
— Unde pleci? a întrebat Daniela.
— Am treabă.
— Ce treabă?
Mama a încuiat un sertar.
— Personală.
Daniela a rămas în hol cu cei trei copii.
— Dar eu trebuie să ajung la serviciu.
— Știu.
— Și eu ce fac cu ei?
Mama a privit copiii.
A zâmbit.
— Bună dimineața, dragii bunicii.
I-a pupat.
Apoi s-a uitat la Daniela.
— Îi iei cu tine.
— Mamă!
— Ți-am spus că astăzi nu pot.
— Doar până la prânz.
— Nu.
— Două ore.
— Nu.
— Una!
Mama a zâmbit trist.
— Așa începe de fiecare dată.
Daniela s-a înroșit.
— Nu pot să cred.
— Ce?
— Că mă lași așa.
— Eu?
Mama și-a pus eșarfa.
— Daniela, sunt copiii tăi.
— Știu că sunt copiii mei!
— Atunci nu te las eu cu nimic.
Replica aceea a închis discuția.
Daniela a plecat cu ei.
În aceeași zi, ea și Mihai au început să caute soluții.
Abia atunci au aflat cât costa cineva care să preia trei copii, să stea cu ei ore întregi, să le dea de mâncare și să-i supravegheze constant.
Mihai m-a sunat seara.
— Ai idee cât ne-au cerut?
— Pentru ce?
— Bonă.
— Nu.
Mi-a spus suma.
— Mult, am răspuns.
— Foarte mult.
— Da.
— Mama făcea asta gratis.
Am rămas tăcută.
După câteva secunde a realizat singur ce spusese.
— Știu cum a sunat.
— Bine.
— Nu ne-am gândit.
— Știu.
— Adică… normal că știam că ne ajută.
— Dar?
— Nu ne-am gândit cât.
Acolo era toată povestea.
Nu fuseseră niște monștri care se trezeau dimineața hotărâți să exploateze o femeie de 68 de ani.
Fusese ceva mult mai banal.
Și poate tocmai de aceea mai urât.
Se obișnuiseră.
Prima zi fusese un ajutor.
A doua, încă unul.
Apoi devenise rutină.
Iar când ceva este gratuit și disponibil suficient de mult timp, unii oameni încetează să-l mai vadă ca pe un favor.
Încep să-l considere normal.
Mihai a continuat:
— O să ne organizăm.
— Bine.
— Dar mama putea să spună.
— Putea.
— Vezi?
— Da.
Am făcut o pauză.
— Și voi puteați să întrebați.
N-a răspuns.
— Faptul că mama nu știa să spună nu nu înseamnă că voi trebuia să încetați să mai întrebați.
— Ai dreptate.
A fost prima dată când a spus-o.
Nu s-au rezolvat toate într-o săptămână.
Daniela a rămas supărată o vreme.
Au schimbat programul de lucru unde au putut.
Au găsit ajutor pentru anumite zile.
Mihai a început să preia el copiii în altele.
Uneori îi mai lua și mama.
Dar acum exista o diferență.
Era întrebată.
— Mamă, poți miercuri de la trei la șase?
Uneori răspundea:
— Da.
Alteori:
— Nu, am pictură.
Prima dată când a spus asta, Mihai a râs.
— Bine, Picasso.
Mama s-a supărat.
— Nu râde.
— Nu râd de tine.
— Atunci?
— Îmi place că te duci.
Asta a bucurat-o.
Cursul de pictură a devenit partea ei preferată din săptămână.
Prima lucrare pe care a terminat-o a fost o vază cu trei mere.
Era puțin strâmbă.
Mama era extraordinar de mândră de ea.
A pus-o în sufragerie.
La bazin mergea marțea și vinerea.
Spatele n-a devenit miraculos perfect.
Dar se simțea mai bine.
Și, mai ales, avea din nou zile despre care putea spune:
„Am program.”
Nu:
„Poate n-o să aibă nimeni nevoie de mine.”
Ci:
„Am program.”
După aproximativ o lună, eram la mama într-o miercuri.
Copiii erau acolo.
De data asta mama îi invitase.
Voia să facă prăjituri cu ei.
La șase fix s-a auzit soneria.
Daniela.
A intrat.
— Bună.
— Bună.
Copiii au fugit spre ea.
Mama le-a strâns lucrurile.
Daniela s-a uitat la masa plină de făină.
— V-ați distrat?
— Foarte, a spus mama.
Daniela a zâmbit.
Apoi a rămas puțin în urmă când copiii au ieșit în hol.
— Mamă.
— Da?
— Mulțumesc.
— Cu drag.
— Nu, serios.
Mama s-a uitat la ea.
Daniela și-a frecat palmele.
— N-am înțeles.
— Ce?
— Cât de mult făceai.
Mama n-a spus nimic.
— Când am început să caut bonă și să schimb programul…
A râs jenată.
— Mi-am dat seama.
— Bine.
— Și îmi pare rău pentru ce am spus.
— Care parte?
Daniela și-a coborât ochii.
— Că stai acasă și nu faci nimic.
Mama a rămas câteva secunde tăcută.
— Și eu am greșit.
Daniela a ridicat privirea.
— Tu?
— Da.
— Cu ce?
— Trebuia să spun mai devreme că nu mai pot.
— Dar noi trebuia să întrebăm.
Mama a zâmbit.
— Și asta.
Daniela s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
N-am spus nimic.
Nu era momentul meu.
Când s-a desprins, mama i-a spus:
— Să ții minte ceva.
— Ce?
— Eu vreau să stau cu copiii.
Daniela a dat din cap.
— Știu.
— Dar există o diferență între „cu drag” și „pentru că trebuie”.
Daniela a rămas cu ochii la ea.
— Am înțeles.
Mama a zâmbit.
— Atunci suntem bine.
După ce au plecat, am ajutat-o să strângă bucătăria.
Pe frigider era tot un calendar.
M-am apropiat.
Luna era aproape plină.
Dar nu cu programul copiilor.
Marți:
„Pictură.”
Vineri:
„Bazin.”
Joi:
„Cafea – Mioara.”
Duminică:
„Copiii – 15:00-18:00.”
M-am uitat la ultima însemnare.
— Asta ai pus-o tu?
Mama a venit lângă mine.
— Da.
— Te-a întrebat Daniela?
— Da.
— Și?
A zâmbit.
— Am spus că pot.
Am pus calendarul la loc.
Mama avea în continuare 68 de ani.
Era în continuare pensionară.
Era în continuare bunică.
Și își iubea nepoții la fel de mult.
Singurul lucru care se schimbase era că timpul ei îi aparținea din nou.
Pentru că pensionarea însemna că nu mai lucra pentru fostul ei angajator.
Nu că începuse să lucreze gratis pentru toată familia.