Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cât au costat? am repetat.
Nicolae și-a trecut mâna peste ceafă.
— Destul.
— Nicolae…
— Vera, nu despre bani e vorba.
— Atunci despre ce?
A împins cutia spre mine.
— Despre faptul că mama a făcut o promisiune Ioanei, apoi ți-a dăruit ție aceleași bijuterii. Iar sora mea a venit în casa noastră să te umilească pentru o greșeală care nu era a ta.
Am deschis din nou cutia.
Safirele străluceau sub lumină, dar nu simțeam bucuria pe care probabil o așteptase Nicolae.
— Nu trebuia să-mi cumperi nimic.
— Știu.
— Atunci de ce ai făcut-o?
— Pentru că vreau să ai ceva care să fie al tău. Fără promisiuni vechi. Fără Ioana. Fără mama. Fără cineva care să apară peste cinci ani și să spună că i se cuvine.
L-am privit.
— Bijuteriile nu rezolvă ce s-a întâmplat.
— Nici nu încerc.
A închis cutia.
— La șase mergem la mama. Și de data asta eu vorbesc primul.
La ora stabilită eram în fața casei Irinei.
Ioana ajunsese deja.
Și, spre surprinderea mea, o adusese din nou pe Alina.
Când ne-a văzut, privirea i-a coborât imediat spre urechile mele.
Purta încă cerceii.
Am observat dezamăgirea de pe chipul ei.
— Credeam că vii să-i aduci înapoi.
— I-am adus.
Am scos cutia din geantă.
Irina a apărut din bucătărie.
Părea obosită.
— Vera…
Nicolae a făcut un pas înainte.
— Mamă, înainte de orice, vreau să spui exact ce s-a întâmplat.
Ioana a oftat.
— Nicolae, nu trebuie să transformăm asta într-un proces.
— Ba cred că trebuie să lămurim lucrurile. I-ai promis bijuteriile Ioanei?
Irina și-a strâns mâinile.
— Da.
— Și apoi i le-ai dat Verei?
— Da.
Ioana a ridicat bărbia, triumfătoare.
— Vedeți?
— Las-o să termine, a spus Nicolae.
Irina s-a uitat spre mine.
— Ți le-am dăruit la botezul lui Mihai pentru că am vrut să ți le dau. Nu a fost teatru și nu m-a obligat nimeni. În momentul acela am simțit că trebuie să ajungă la tine.
— Deși i le promiseseși Ioanei.
— Da. Și am greșit că nu am vorbit cu ea înainte.
Ioana a izbucnit:
— Ai greșit că i le-ai dat!
— Ioana…
— Mie mi-au fost promise! Mie! Ani întregi mi-ai spus că vor fi ale mele, iar apoi Vera a născut băiatul și, dintr-odată, ea a devenit centrul familiei!
În cameră s-a făcut liniște.
Acolo era adevărul.
Nu în aur.
Nu în promisiunea Irinei.
În resentimentul Ioanei.
— Deci despre asta este vorba? am întrebat.
— Nu te preface că nu înțelegi. De când a apărut Mihai, mama vorbește numai despre voi. Nicolae te pune mereu pe primul loc. La fiecare masă parcă eu am devenit musafir în propria familie.
— Eu nu ți-am luat locul.
— Ba da!
Nicolae a intervenit:
— Vera nu ți-a luat nimic.
— Normal că spui asta. Este soția ta.
— Exact. Este soția mea. Și ar fi trebuit să spun asta mai clar de mult.
Ioana a râs amar.
— Deci acum eu sunt problema?
— Problema este că ai intrat în casa noastră și i-ai spus soției mele că nu este demnă să poarte ceva ce mama i-a oferit.
Alina a încercat să intervină.
— Ioana doar și-a apărat drepturile…
M-am întors spre ea.
— Alina, este o discuție de familie. De data asta chiar este.
A tăcut.
Ioana s-a înroșit.
— Mama mi-a spus că regretă!
M-am uitat spre Irina.
— Este adevărat?
Soacra mea a ezitat.
— I-am spus că regret situația. Nu că regret că ți le-am dat.
Ioana a încremenit.
— Mamă!
— Mi-ai spus că nu știu cum să repar lucrurile, a continuat Irina. Dar eu nu ți-am spus să mergi la Vera acasă și să-i ceri bijuteriile.
— Știai că le vreau înapoi!
— Știam. Nu este același lucru.
Am scos cutia cu vechile bijuterii și am pus-o pe masă.
— Oricum, eu nu le mai vreau.
Irina s-a uitat surprinsă la mine.
— Vera, nu trebuie…
— Ba da.
Am deschis cutia.
Cerceii și inelul erau acolo.
— Le dau înapoi. Nu pentru că Ioana le-a cerut. Și nu pentru că nu aș fi demnă să le port.
Am împins cutia spre Irina.
— Le dau înapoi pentru că un cadou pe care cineva ajunge să-l regrete sau să-l transforme într-o datorie încetează să mai fie cadou.
Irina și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău.
— Știu.
Ioana a întins imediat mâna spre cutie.
Irina a tras-o însă spre ea.
— Nu.
Ioana a rămas cu mâna în aer.
— Ce înseamnă „nu”?
— Înseamnă că bijuteriile rămân la mine.
— Dar mi le-ai promis!
— Și tocmai promisiunea aceea ne-a adus aici. Nu mai dau nimic nimănui astăzi.
Ioana părea că nu-i vine să creadă.
— Deci nici acum nu mi le dai?
— Nu după felul în care te-ai purtat.
Pentru prima dată, n-am mai simțit nicio satisfacție văzând-o furioasă.
Doar oboseală.
Atunci Nicolae și-a băgat mâna în buzunar și mi-a întins cealaltă cutie.
— Vera.
Am știut imediat ce voia.
— Nu trebuie.
— Știu. Dar vreau.
Am deschis cutia și mi-am pus cerceii cu safire. Apoi inelul.
Ioana îi privea fără să clipească.
— Serios? a spus. Ai venit aici să-mi arăți că fratele meu îți poate cumpăra ceva mai scump?
— Nu.
— Atunci de ce îi porți?
Mi-am prins părul după ureche.
— Pentru că aceștia sunt ai mei. Au fost cumpărați pentru mine și nimeni nu mi-a explicat că trebuie să-i merit prin sânge.
Ioana a râs disprețuitor.
— Felicitări. Ai câștigat.
— Tot nu înțelegi.
M-am apropiat de masă.
— Nu există nimic de câștigat. Tu ai crezut că dacă iei niște cercei înapoi îmi demonstrezi că locul tău în familie este mai important decât al meu.
— Eu sunt fiica mamei mele.
— Și eu sunt soția fratelui tău și mama nepotului ei. Nu trebuie să dispară cineva ca să existe loc pentru tine.
Ioana n-a răspuns.
— Și încă ceva, am continuat. Demnitatea nu se moștenește odată cu cerceii.
De data aceasta nici Alina n-a mai avut nimic de spus.
Nicolae mi-a pus mâna ușor pe umăr.
— Plecăm?
Am dat din cap.
Irina ne-a condus până la ușă.
— Vera, așteaptă.
M-am întors.
— Am greșit, mi-a spus. Nu trebuia să-i promit Ioanei ceva și apoi să mă prefac că promisiunea n-a existat. Dar nici nu trebuia să te las să afli în felul ăsta.
— Nu bijuteriile m-au durut cel mai tare.
— Știu.
— M-a durut să aud că eu nu sunt familie adevărată.
Irina s-a apropiat.
— Ești.
Am privit-o câteva secunde.
— Atunci, data viitoare când cineva spune contrariul, nu mă lăsa pe mine să fiu singura care răspunde.
A încuviințat.
În mașină, Nicolae a pornit motorul, dar n-a plecat imediat.
— Ai fost supărată pe mine?
— Da.
A zâmbit puțin.
— Pentru ce?
— Pentru că ani întregi ai încercat să nu te bagi între mine și familia ta.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Credeam că așa păstrez pacea.
— Uneori, când nu alegi nicio parte, îl lași singur exact pe omul pe care ar trebui să-l aperi.
A rămas cu mâinile pe volan.
— Ai dreptate.
— Știu.
S-a uitat spre mine și am început amândoi să râdem.
Nu pentru că totul se rezolvase.
Ioana avea nevoie de timp ca să-și înțeleagă resentimentele. Irina trebuia să învețe că promisiunile făcute copiilor nu dispar doar pentru că între timp te răzgândești. Iar Nicolae trebuia să înțeleagă că liniștea cumpărată cu tăcere nu este întotdeauna pace.
Eu învățasem însă ceva mai simplu.
În seara aceea, când am ajuns acasă, mi-am scos cerceii cu safire și i-am pus în cutia lor.
Nu valorau mai mult pentru mine pentru că erau noi sau pentru că fuseseră scumpi.
Valorau pentru că nu veneau cu o datorie ascunsă.
Iar vechile bijuterii rămăseseră la Irina.
Poate într-o zi aveau să ajungă la Ioana. Poate la altcineva. Nu mai era problema mea.
Pentru prima dată de când intrasem în familia lor, nu mai simțeam nevoia ca cineva să-mi ofere un obiect ca să-mi dovedească faptul că aparțin acolo.
Locul meu nu depindea de un inel, de niște cercei sau de aprobarea cumnatei mele.
Și, până la urmă, acesta era singurul lucru pe care Ioana nu mi-l putea cere niciodată înapoi.