Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ușa blocului s-a deschis, iar Andrei a ieșit în stradă fără palton.
— Elena!
Nu m-am întors imediat. Încă țineam plicul între degete, iar Adrian privea peste umărul meu spre soțul meu.
Andrei s-a apropiat repede.
— Ce faci aici?
Întrebarea nu mi-era adresată mie.
Era pentru Adrian.
M-am uitat de la unul la celălalt.
— Vă cunoașteți?
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
— Intră în casă. Îți explic.
— Nu. Explică-mi aici.
Adrian n-a intervenit. Mi-a dat drumul plicului și s-a retras un pas.
— Cred că soțul dumneavoastră ar trebui să vă spună singur.
Am întors plicul. Pe față era scris numele meu de dinainte de căsătorie.
Scrisul îmi era cunoscut.
Mi-au tremurat degetele.
— Este scrisul tatălui meu.
Adrian a încuviințat.
Andrei a întins mâna.
— Elena, dă-mi plicul.
L-am tras imediat la piept.
— De ce?
— Pentru că nu știi ce e acolo.
— Tu știi?
Tăcerea lui a fost răspunsul.
Am rupt plicul.
Înăuntru era o scrisoare scurtă. Tata o scrisese cu puțin timp înainte să moară. Îmi spunea că există lucruri pe care nu reușise să mi le explice și că, dacă scrisoarea ajunge vreodată la mine, Adrian Ionescu mă va ajuta să aflu adevărul.
Am ridicat privirea.
— Ce adevăr?
Adrian și-a deschis portiera.
— Nu cred că strada este locul potrivit. Dacă sunteți de acord, putem merge mâine la biroul meu.
Andrei a intervenit imediat:
— Nu merge nicăieri.
M-am întors spre el.
— Nu mai hotărăști tu unde merg.
A rămas nemișcat.
— Elena, nu e ceea ce crezi.
— Nici măcar nu știu ce să cred. Dar tu, evident, știi mai multe decât mine.
Adrian mi-a întins o carte de vizită.
— Mâine, la zece. Dacă vreți să veniți.
Am luat-o.
— Voi veni.
Andrei a încercat să protesteze, dar Adrian urcase deja în mașină.
SUV-ul a plecat încet.
Am rămas singuri în zăpadă.
— De când știi? l-am întrebat.
— Hai sus.
— De când, Andrei?
A oftat.
— De câțiva ani.
Parcă strada s-a mișcat sub mine.
— Câțiva ani?
— Nu știam tot.
— Dar știai de Adrian.
— Da.
— Știai că tata îi lăsase ceva pentru mine?
Andrei a coborât privirea.
— Știam că existau niște acte.
Am început să râd. Nu pentru că era ceva amuzant, ci pentru că nu știam ce altceva să fac.
Cu zece minute înainte, omul acesta îmi spusese că nimeni nu m-ar mai vrea.
Acum aflam că îmi ascunsese ani întregi ceva legat de propriul meu tată.
— De ce?
— Pentru că nu voiam să-ți faci speranțe. Lucrurile erau complicate.
— Ai decis tu asta pentru mine?
— Am încercat să te protejez.
— De ce anume?
N-a răspuns.
Am urcat în apartament doar ca să-mi iau geanta și câteva lucruri.
— Unde pleci? m-a întrebat.
— La sora mea.
— Elena, nu transforma asta într-o tragedie.
M-am oprit în hol.
— Tu mi-ai ascuns ani întregi niște acte de la tata și tot eu transform lucrurile într-o tragedie?
— Vorbim mâine.
— Da. Dar nu aici.
Am plecat.
A doua zi, la zece fără cinci, eram în fața biroului lui Adrian.
Nu era niciun palat și niciun loc misterios. Un birou de consultanță juridică într-o clădire veche din centrul Bucureștiului.
Adrian mă aștepta.
Pe masă se afla o mapă groasă.
— Înainte să vă explic, vreau să știți ceva, mi-a spus. Tatăl dumneavoastră și cu mine am fost prieteni mulți ani.
M-am așezat.
— De ce nu v-am cunoscut?
— Pentru că în ultimii ani ai vieții lui ne vedeam mai ales pentru chestiuni profesionale. Tatăl dumneavoastră investise împreună cu mine într-o proprietate și într-un mic portofoliu financiar. După moartea lui, partea lui trebuia să ajungă la dumneavoastră.
M-am uitat la mapă.
— Cât?
Adrian mi-a spus suma estimativă.
Nu era o avere care să-mi schimbe viața peste noapte, dar era suficient cât să-mi ofere o siguranță financiară pe care nu o avusesem niciodată.
Mai exista și o cotă dintr-o proprietate aflată în apropiere de Brașov.
— De ce aflu abia acum?
Expresia lui Adrian s-a schimbat.
— Asta este partea dificilă.
A scos câteva copii.
— După moartea tatălui dumneavoastră au existat probleme cu succesiunea și cu actualizarea unor acte. V-am trimis notificări când situația s-a clarificat.
— Eu n-am primit nimic.
— Știu.
A împins spre mine dovada unei trimiteri.
— Prima notificare a fost ridicată de soțul dumneavoastră.
Mi s-a făcut frig.
— Andrei?
— Da.
— Poate a uitat să mi-o dea.
Adrian nu mi-a răspuns.
A pus lângă prima dovadă încă una.
Și încă una.
Trei notificări.
La intervale diferite.
Toate ajunseseră la adresa noastră.
— Nu a uitat, am șoptit.
Adrian a rămas tăcut.
Am înțeles atunci de ce Andrei coborâse fără palton când văzuse SUV-ul.
Nu fusese gelos.
Fusese speriat.
— A încercat să ia banii?
— Din documentele pe care le avem, nu. Și nici nu ar fi putut face asta simplu. Dar faptul că nu v-a informat este altă problemă.
Am închis ochii.
Dintr-odată, cuvintele din seara precedentă căpătau alt sens.
„Cine te-ar mai vrea?”
„Sunt cu tine din milă.”
„Cine te-ar mai suporta?”
Ani întregi mă făcuse să cred că fără el nu aveam nimic.
În timp ce știa că exista ceva care îmi aparținea și care mi-ar fi putut oferi exact lucrul pe care el nu voia să-l am: independență.
— Vreau copii după tot, am spus.
— Desigur.
— Și vreau să aflu exact ce îmi aparține.
Adrian a încuviințat.
— Pentru asta v-a căutat tatăl dumneavoastră prin mine, chiar dacă foarte târziu.
În aceeași după-amiază m-am întors în Cotroceni.
Andrei era acasă.
Când m-a văzut cu mapa, a înțeles.
— Ai fost.
— Da.
— Și?
Am pus documentele pe masă.
— Trei notificări, Andrei.
A privit în altă parte.
— Lasă-mă să-ți explic.
— Te ascult.
S-a așezat.
— Prima dată am crezut că e o prostie. După aceea am aflat despre proprietate și despre bani.
— Și ai decis să nu-mi spui.
— Mi-a fost frică.
— De ce?
A tăcut mult.
— Că o să te schimbi.
Am rămas cu ochii la el.
— Cum?
— Că n-o să mai ai nevoie de mine.
Asta era.
Nu grija.
Nu protecția.
Frica.
— Și atunci ai preferat să mă faci să cred că n-aș putea trăi fără tine.
— Elena…
— Ieri mi-ai spus că stai cu mine din milă.
— Eram nervos.
— Nu. Era convenabil să cred că trebuie să-ți fiu recunoscătoare că ai rămas.
S-a ridicat.
— Putem repara asta.
— Actele?
— Noi.
M-am uitat la omul cu care trăisem aproape douăzeci de ani.
Poate că, dacă totul s-ar fi rezumat la o ceartă urâtă, l-aș fi iertat.
Dar trei notificări ascunse nu erau o ceartă.
Erau trei momente diferite în care avusese ocazia să-mi spună adevărul și alesese să nu o facă.
— Nu știu dacă mai există un „noi” de reparat.
Andrei a pălit.
— Din cauza unor bani?
— Nu.
Mi-am pus mapa în geantă.
— Din cauza omului care a știut adevărul și a hotărât că eu n-am voie să-l cunosc.
În lunile următoare, lucrurile lăsate de tata au fost trecute legal pe numele meu.
N-am devenit milionară.
N-am cumpărat mașini scumpe și nici nu mi-am schimbat viața peste noapte.
Dar am făcut ceva ce Andrei nu se așteptase.
Mi-am luat un apartament mic.
Al meu.
Când am primit cheia, am stat câteva minute singură în mijlocul sufrageriei goale.
Aveam 45 de ani.
Cardiganul meu era tot vechi.
Ridurile nu dispăruseră.
Nu apăruse niciun bărbat miraculos care să-mi demonstreze că încă sunt „de dorit”.
Și nici nu mai aveam nevoie de asta.
În seara în care m-am mutat, Andrei m-a sunat.
— Chiar pleci după douăzeci de ani?
— Da.
— Și ce o să faci singură?
M-am uitat în jurul apartamentului gol.
Pentru prima dată, întrebarea nu m-a speriat.
— O să aflu.
Am închis.
Nu Adrian mă salvase.
Nici banii tatălui meu.
Ei îmi deschiseseră doar o ușă pe care Andrei încercase să o țină închisă.
Restul trebuia să fac eu.
Și poate că asta fusese cea mai mare minciună pe care o crezusem în toți anii aceia: că valoarea mea depindea de faptul că un bărbat mă mai voia sau nu.
La 45 de ani nu aveam nevoie să mă aleagă altcineva.
Trebuia, în sfârșit, să mă aleg eu.