Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cristian a intrat în cameră.
Eu eram deja în picioare, cu Tudor în brațe.
Mircea părea din nou complet inconștient.
— Ce faci aici la ora asta? m-a întrebat.
— Tudor s-a trezit.
Privirea lui a coborât spre copil.
— Ți-am spus că nu vreau să-l aud plângând toată noaptea.
— N-a plâns.
Cristian s-a apropiat de pat.
Pentru câteva secunde l-a privit pe unchiul lui.
Nu cu tristețe.
Mai degrabă ca pe ceva care refuza să se termine suficient de repede.
— Doctorul vine mâine mai devreme, a spus.
Mi-am simțit stomacul strângându-se.
— De ce?
S-a întors spre mine.
— De când trebuie să-ți explic ție programul medical?
— Nu trebuie.
A rămas câteva secunde cu ochii la mine.
Apoi a ieșit.
Am așteptat aproape zece minute înainte să mă apropii din nou de Mircea.
— Ce dosar?
Nicio reacție.
Medicamentul încă îl ținea aproape complet blocat.
— Trebuie să-mi spuneți unde este.
Un deget s-a mișcat.
Am început să pun întrebări.
— Este în camera asta?
Două clipiri.
Nu.
— În birou?
O clipire.
Da.
— Cristian știe că există?
O clipire.
— Îl caută?
O clipire.
Am privit spre ușă.
Biroul lui Mircea era la parter.
Cristian intra acolo aproape zilnic de când venisem.
— Este într-un seif?
Două clipiri.
— Într-un dulap?
Două.
— În birou?
O clipire.
Am oftat.
— Domnule Mircea, biroul dumneavoastră are probabil o mie de lucruri.
Pentru prima dată am văzut ceva aproape asemănător unui zâmbet în colțul gurii lui.
Apoi și-a mișcat buzele.
M-am apropiat.
— Sertar…
— Ce sertar?
— Soția…
Atât.
Nu mai putea.
Știam că soția lui murise cu aproape patru ani înainte.
În fotografiile din casă apărea mereu într-un birou mic din spatele bibliotecii.
A doua dimineață am coborât devreme.
Cristian nu venise încă.
Femeia care se ocupa de curățenie era în bucătărie.
Am spus că am nevoie de un termometru pe care îl văzusem în birou.
Nimeni nu m-a întrebat nimic.
Am intrat.
Biroul principal era exact cum îl văzusem.
Masiv.
Scump.
Plin de sertare.
Dar într-un colț se afla o măsuță veche de scris.
Mică.
Elegantă.
Deasupra ei era o fotografie cu soția lui Mircea.
„Sertar… soția.”
M-am apropiat.
Primul sertar era gol.
Al doilea avea felicitări și câteva fotografii.
Al treilea părea blocat.
Am tras din nou.
Nimic.
Apoi am observat că interiorul celui de-al doilea sertar era mult mai puțin adânc decât ar fi trebuit.
Am apăsat pe placa din spate.
S-a mișcat.
În spatele ei era un compartiment îngust.
Și un dosar negru.
L-am scos.
Înăuntru erau contracte.
Facturi.
Extrase.
Copii după ordine de plată.
Și o listă de firme despre care nu știam absolut nimic.
Pe unele pagini, Mircea făcuse însemnări de mână.
„Fictiv.”
„Verifică beneficiarul.”
„Cristian?”
Am simțit că-mi îngheață mâinile.
Mai era un stick de memorie.
Și un plic.
Pe el scria:
„Pentru avocatul meu, Andrei Pavelescu.”
Înăuntru era o scrisoare.
N-am citit tot.
Doar suficient cât să înțeleg.
Mircea descoperise că, de aproape doi ani, din compania lui plecau bani către firme care facturau servicii inexistente.
Unele dintre ele aveau legături indirecte cu Cristian.
Mircea începuse o verificare internă.
Strânsese documente.
Și urma să se întâlnească cu avocatul și cu un auditor independent.
Cu o zi înainte de întâlnire se prăbușise.
Am auzit o ușă.
Am băgat imediat documentele înapoi.
Prea târziu.
Cristian era în hol.
— Nora?
Am ieșit cu termometrul în mână.
— Îl căutam pe acesta.
S-a uitat la obiect.
Apoi spre birou.
— Cine ți-a spus că este aici?
— Femeia de la curățenie.
Nu știu dacă m-a crezut.
Dar începând din momentul acela a început să mă urmărească.
În acea după-amiază a intrat de trei ori în camera lui Mircea.
De fiecare dată fără motiv.
Seara m-a întrebat:
— Unchiul meu a făcut vreun gest neobișnuit?
Mi-am ținut fața nemișcată.
— Nu.
— Nici mâna?
— Nu.
— Ochii?
— Ce să facă?
A zâmbit.
— Nimic.
A plecat.
În noaptea aceea am înțeles că nu puteam pur și simplu să iau dosarul și să fug.
Dacă dispărea, Cristian ar fi știut imediat că Mircea comunicase cu mine.
Așa că am făcut altceva.
Am așteptat până când casa a adormit.
Am coborât cu telefonul.
Am fotografiat fiecare pagină.
Una câte una.
Apoi am copiat conținutul stickului pe laptopul meu.
Ultimul lucru pe care l-am fotografiat a fost scrisoarea către avocat.
Acolo era și numărul lui.
Dimineața am ieșit în curte cu Tudor în cărucior.
Am sunat.
— Cabinetul Pavelescu.
— Vreau să vorbesc cu domnul avocat Andrei Pavelescu.
— În legătură cu?
Am privit spre vilă.
— Mircea Ionescu.
A urmat o pauză.
— Cine sunteți?
— Persoana care îl îngrijește.
— Domnul Ionescu nu este în stare să comunice.
— Ba da.
Tăcere.
— Repetați.
— Este conștient. Aude. Înțelege. Și mi-a spus să găsesc un dosar destinat dumneavoastră.
Vocea bărbatului s-a schimbat.
— Nu mai spuneți nimic la telefon.
— Dar…
— Ascultați-mă. Nu confruntați pe nimeni. Nu modificați tratamentul. Nu administrați și nu opriți niciun medicament. Nu luați dosarul original dacă asta v-ar pune în pericol.
Am strâns mânerul căruciorului.
— Ce fac?
— Trimiteți-mi copiile prin metoda pe care v-o spun eu. După aceea vă sun eu.
Am făcut exact asta.
Două ore mai târziu, avocatul m-a sunat.
— Documentele sunt reale.
— Ce înseamnă?
— Înseamnă că domnul Ionescu avea motive serioase să se teamă.
— Doctorul îi administrează ceva după care nu mai poate mișca nimic.
— Ați fotografiat fiolele?
— Nu.
— Nu încercați.
— Dar mâine vine din nou.
— Știu.
Am rămas tăcută.
— Cum puteți să știți?
— Pentru că tocmai am vorbit cu un medic care îl tratase pe domnul Ionescu înainte să fie preluat de actuala echipă.
A făcut o pauză.
— Și sunt câteva lucruri care nu se potrivesc.
În seara aceea, Cristian a venit la mine.
N-a mai zâmbit.
— De mâine nu mai avem nevoie de serviciile tale.
Mi s-a strâns stomacul.
— De ce?
— Familia a decis că unchiul meu are nevoie de mai multă liniște.
— Dar doctorul spunea că…
— Vei fi plătită până la sfârșitul săptămânii.
— Și copilul?
— Îți strângi lucrurile în seara asta.
Am înțeles.
Nu știa ce descoperisem.
Dar mă suspecta.
Am dat din cap.
— Bine.
A părut surprins.
— Atât?
— Ce vrei să fac? Este casa familiei dumneavoastră.
Am urcat.
Mi-am făcut bagajul.
Apoi am intrat pentru ultima dată la Mircea.
Cristian era în altă parte a casei.
M-am apropiat de pat.
— Mă dă afară.
Ochii lui s-au deschis.
— Am găsit dosarul.
O clipire.
— Am trimis copiile avocatului dumneavoastră.
Pentru prima dată, ochii i s-au umplut.
— Originalul este exact unde l-ați lăsat.
O clipire.
— Avocatul știe și despre doctor.
Mircea și-a mișcat slab mâna.
Am prins-o.
— Nu știu ce se întâmplă mai departe.
Buzele lui s-au mișcat.
M-am apropiat.
— Mulțumesc.
A fost atât de încet încât aproape că n-am auzit.
Mi-au dat lacrimile.
— Încă nu-mi mulțumiți.
Am luat copilul și bagajele.
Cristian m-a urmărit până la ușă.
— Ai luat ceva din casă?
M-am întors.
— Da.
Fața lui s-a schimbat.
Am ridicat geanta lui Tudor.
— Aproape douăzeci de scutece, trei biberoane și un iepure de pluș.
M-a privit câteva secunde.
Apoi a închis ușa.
Nu plecasem nici cinci minute când m-a sunat avocatul.
— Nu mergeți departe.
— De ce?
— Pentru că mâine dimineață ne întoarcem.
— „Ne”?
— Eu și o echipă medicală independentă.
A doua zi, puțin după nouă, eram din nou în fața vilei.
Nu singură.
Andrei Pavelescu era lângă mine.
Cu el veniseră doi medici și o asistentă dintr-o clinică privată.
Cristian a ieșit pe trepte.
Când m-a văzut, fața i s-a întunecat.
— Tu ce cauți aici?
Avocatul a făcut un pas înainte.
— Bună dimineața. Sunt Andrei Pavelescu, avocatul personal al domnului Mircea Ionescu.
— Unchiul meu nu poate primi vizitatori.
— Nu sunt vizitator.
Cristian a privit medicii.
— Ce înseamnă asta?
— Domnul Ionescu va fi evaluat de o echipă medicală independentă.
— Nu aveți autorizație.
Avocatul a scos un document.
— Ba da.
Cristian a rămas nemișcat.
— Cine v-a chemat?
Andrei s-a uitat direct la el.
— Mircea.
Pentru prima dată, Cristian a pălit.
— Este imposibil.
— Nu chiar.
A întors ușor capul spre mine.
Cristian s-a uitat la mine.
Atunci a înțeles.
— Ce ai făcut?
N-am răspuns.
Avocatul a făcut-o.
— Am primit informații pe care doar clientul meu le putea cunoaște. Și suficiente motive pentru a solicita imediat o evaluare independentă și transferul lui într-o unitate medicală.
— Doctorul Pavel îl tratează!
— Tocmai tratamentul doctorului Pavel trebuie verificat.
Cristian a scos telefonul.
— Îl sun acum.
— Vă rog.
Avocatul părea aproape că așteaptă asta.
Doctorul Pavel a ajuns înainte ca echipa să termine evaluarea.
Era furios.
— Cine v-a permis să interveniți în cazul meu?
Unul dintre medicii independenți s-a întors spre el.
— Pacientul.
Doctorul a râs.
— Pacientul nu poate comunica.
Medicul s-a apropiat de pat.
— Domnule Ionescu, dacă mă auziți și doriți să fiți transferat pentru o evaluare independentă, clipiți o dată.
Mircea a clipit.
Camera a devenit complet tăcută.
Doctorul Pavel nu mai părea furios.
Părea speriat.
Medicul a continuat:
— Dacă nu doriți transferul, clipiți de două ori.
Mircea a clipit o singură dată.
Din nou.
Cristian s-a apropiat.
— Unchiule, nu știi ce faci.
Ochii lui Mircea s-au dus spre el.
Pentru o secundă, n-am văzut un muribund.
Am văzut un om furios.
A fost transferat în acea dimineață.
Nimeni nu a promis că își va reveni.
Nimeni nu a spus că totul fusese provocat de o singură injecție.
Medicii au reevaluat fiecare medicament, fiecare doză și întregul diagnostic.
Au fost necesare analize.
Consultații.
Zile întregi.
Dar după ce schema lui de tratament a fost schimbată și monitorizată corect, Mircea a început să recupereze.
Mai întâi degetele.
Apoi mâna.
Apoi câteva cuvinte.
După trei săptămâni putea purta o conversație scurtă.
După două luni putea sta într-un fotoliu.
Recuperarea a fost lentă.
Și nu completă.
Dar omul despre care se spusese că mai are cinci zile de trăit era încă acolo.
În paralel, compania lui a început un audit.
Dosarul a făcut exact ceea ce Cristian se temuse că va face.
Au ieșit la iveală contracte fictive.
Facturi pentru servicii care nu fuseseră prestate.
Transferuri către firme controlate prin interpuși.
Cristian folosise poziția pe care i-o oferise unchiul lui pentru a scoate bani din companie.
Când Mircea începuse să pună întrebări, nepotul lui intrase în panică.
Ce se întâmplase exact cu tratamentul și ce responsabilitate avea fiecare persoană implicată urma să fie stabilit de specialiști și de autorități.
Eu nu mai trebuia să demonstrez nimic.
Făcusem singurul lucru pe care îl puteam face.
Observasem.
Și spusesem cuiva.
Cristian n-a mai revenit în companie.
Doctorul Pavel a dispărut și el din casa lui Mircea.
Restul nu mai era problema mea.
La aproape trei luni după noaptea aceea, Mircea m-a chemat la clinică.
Tudor era cu mine.
Când am intrat, Mircea stătea într-un fotoliu.
Slăbise.
Mâna dreaptă încă îi tremura.
Dar zâmbea.
— El este?
S-a uitat spre Tudor.
— Teroristul care urla toată noaptea?
Am râs.
— Acela.
Tudor îl privea serios.
Mircea a întins mâna.
Băiețelul i-a prins degetul.
Amândoi am rămas tăcuți o secundă.
Era aceeași mână pe care o văzusem mișcându-se pentru prima dată în jurul păturicii lui.
Mircea s-a uitat la mine.
— Avocatul meu spune că refuzi banii.
— Nu refuz salariul.
— Nu despre salariu vorbesc.
— Știu.
— Nora, dacă nu erai tu…
L-am oprit.
— Nu vreau o avere pentru că mi-am făcut treaba.
— Ai făcut mult mai mult decât atât.
— Atunci ajutați-mă cu ceva ce-mi trebuie.
A ridicat sprâncenele.
— Spune.
— Stabilitate.
A rămas tăcut.
— Vreau să pot munci și să-mi cresc copilul fără să mă întreb în fiecare lună dacă vom avea unde locui.
Mircea a dat încet din cap.
Câteva săptămâni mai târziu mi-a oferit un post administrativ în fundația companiei lui.
Program normal.
Salariu bun.
Posibilitatea să lucrez parțial de acasă.
Și sprijin pentru o calificare profesională pe care o abandonasem după ce rămăsesem singură cu Tudor.
Nu o vilă.
Nu milioane.
Nu o viață de poveste.
Doar șansa să-mi construiesc singură una mai bună.
Am acceptat.
În prima zi de lucru, Mircea a venit pentru câteva ore la sediu.
Mergea cu baston.
Tudor era cu mine pentru că urma să-l duc la mama unei colege.
Mircea l-a luat câteva minute în brațe.
— Știi ce spune toată lumea? l-am întrebat.
— Ce?
— Că eu v-am salvat.
A zâmbit.
— Greșesc.
— Cum?
S-a uitat la Tudor.
Apoi la mine.
— Tu ai fost singura care a observat că încă eram aici.
N-am știut ce să răspund.
Mircea a coborât privirea spre copil.
Tudor îi prinsese din nou un deget.
— Iar el?
Am zâmbit.
— El doar voia să doarmă.
Mircea a râs.
Și m-am gândit la noaptea aceea.