Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Pentru că eu am crezut întotdeauna că moartea lui a fost vina mea, a spus mama.
Am rămas nemișcat în pat.
Pe hol s-a făcut liniște.
Apoi medicul a întrebat:
— De ce credeți asta?
Mama și-a tras nasul și, pentru prima dată în viața mea, am auzit povestea adevărată despre tata.
Nu murise din cauza unei boli, așa cum îmi imaginasem când eram copil.
Murise într-un accident de mașină.
În seara aceea, mama era însărcinată în cinci luni cu mine. Ea și tata se certaseră înainte ca el să plece de acasă.
Mama era speriată de sarcină, se simțea singură și îi reproșase că muncea prea mult.
După ce el plecase, îl sunase de câteva ori.
— I-am spus să se întoarcă acasă, povestea ea printre lacrimi. I-am spus că am nevoie de el. Ultima dată am fost furioasă și i-am spus să vină imediat.
Tata pornise spre casă.
Ploua.
Pe carosabilul ud pierduse controlul mașinii.
Nu mai ajunsese niciodată la ea.
— Știu că nu pot demonstra că s-a grăbit din cauza mea, a continuat mama. Dar asta mi-am spus ani întregi. Dacă nu-l sunam… dacă nu ne certam… dacă îl lăsam în pace…
— Un accident nu înseamnă că dumneavoastră l-ați provocat, i-a răspuns medicul.
— Știu asta aici, a spus ea.
Mi-am imaginat-o atingându-și fruntea.
— Dar aici…
Vocea i s-a frânt.
— Aici n-am reușit niciodată să cred.
Prima țigară o fumase după înmormântare.
Cineva îi întinsese pachetul.
Mama, care până atunci aproape că nu se atinsese de țigări, luase una.
Apoi încă una.
— Când fumam, aveam câteva minute în care parcă se făcea liniște în capul meu. Știam că sunt însărcinată. Știam că nu-mi face bine. Dar atunci nu mă gândeam la următorii zece ani. Încercam să supraviețuiesc următoarei ore.
După ce m-am născut, însă, țigările au rămas.
Iar odată cu ele a rămas și vinovăția.
— De fiecare dată când Rareș tușea, mă gândeam că poate eu îi făcusem rău. Când a început să-mi spună că nu poate respira bine din cauza fumului, simțeam că mă acuză de cel mai îngrozitor lucru pe care îl poate auzi o mamă.
Medicul a întrebat:
— Și de aceea vă enervați pe el?
Mama a început din nou să plângă.
— Da. Pentru că era mai ușor să spun că exagerează decât să mă uit la mine.
Am întors capul spre fereastră.
O parte din mine o înțelegea.
Alta era furioasă.
Suferința ei era reală.
Dar și copilăria mea fusese reală.
Nopțile în care tușeam.
Geamurile pe care le deschideam iarna ca să scot fumul din cameră.
Hainele care miroseau a țigări.
Toate dățile când îi spusesem că mă deranjează, iar ea mă făcuse să cred că problema era la mine.
Medicul i-a spus ceva ce aveam să țin minte multă vreme:
— Trauma prin care ați trecut explică multe dintre alegerile dumneavoastră. Dar nu anulează efectele lor asupra copilului. Trecutul nu-l mai puteți schimba. Ce faceți de acum înainte, da.
Câteva minute mai târziu, ușa salonului s-a deschis.
Mama a intrat.
Avea ochii roșii și obrajii umezi.
S-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.
Am privit-o fără să spun nimic.
Ea a înțeles.
— Ai auzit?
— Da.
Și-a plecat capul.
— Îmi pare rău, Rareș.
Era prima dată când nu adăuga un „dar”.
Nu mi-a spus că exagerez.
Nu mi-a spus că și ea avusese o viață grea.
Doar:
— Îmi pare rău.
Am rămas tăcut câteva secunde.
— De tata de ce nu mi-ai spus niciodată?
— Am vrut să te protejez.
Am privit tubul de oxigen de sub nas, apoi m-am uitat din nou la ea.
— Dar de fum nu m-ai protejat.
Mama a închis ochii.
Știam că o rănise.
Dar nu mi-am retras cuvintele.
După câteva clipe a dat din cap.
— Știu.
Atât.
Niciun reproș.
Nicio scuză.
Doar acel „știu”.
Cred că acolo a început, de fapt, schimbarea dintre noi.
Nu i-am cerut să-mi promită că nu va mai fuma niciodată. Promisiuni mai auzisem.
I-am cerut altceva.
— Dacă vrei să mă ajuți, caută ajutor și pentru tine.
A doua zi a vorbit cu medicul despre opțiunile pentru renunțarea la fumat și despre sprijin psihologic.
Nu s-a transformat peste noapte.
Au urmat săptămâni grele.
Au fost zile în care era nervoasă și zile în care pofta de țigară devenea aproape insuportabilă. Au existat și momente în care a recidivat.
Dar o regulă n-a mai încălcat-o niciodată:
nu a mai fumat în casă sau în mașină.
Și nu m-a mai făcut să mă simt vinovat pentru că îi spuneam că fumul mă deranjează.
În timp, a început să vorbească și despre tata.
Puțin câte puțin.
Până atunci îl cunoscusem doar ca pe un mort despre care nu aveam voie să întreb.
Acum începeam să-l cunosc ca om.
Câteva luni mai târziu, într-o seară, am găsit-o pe mama pe balcon.
Ținea în mâini o fotografie veche.
M-am apropiat.
În fotografie era un bărbat tânăr, cu părul închis la culoare și un zâmbet larg.
— El e?
Mama a dat din cap.
— Tatăl tău.
M-am așezat lângă ea.
Instinctiv, am căutat cu privirea scrumiera.
Nu era acolo.
Mama a observat.
— Astăzi se împlinesc ani de la accident, mi-a spus.
A privit fotografia.
— Și îmi vine foarte tare să fumez.
N-am știut ce să spun.
După câteva secunde, a zâmbit trist.
— Dar astăzi vreau să-mi fie dor de el fără să aprind nimic.
Apoi, pentru prima dată, mi-a povestit despre tata fără să vorbească despre moartea lui.
Mi-a spus cum cânta îngrozitor în mașină și totuși refuza să tacă.
Cum ardea aproape de fiecare dată omleta.
Cum îmi vorbea seara prin burta ei și era convins că eu îi răspund prin lovituri.
— Spunea că sigur o să fii fotbalist, a râs mama printre lacrimi.
— La cât de bine mă descurc la sport, s-a înșelat rău.
A râs.
Și am râs și eu.
Am stat aproape două ore pe balcon.
Fără fum.
Fără reproșuri.
Doar eu, mama și fotografia unui om pe care nu avusesem niciodată șansa să-l cunosc.
În seara aceea am înțeles că două lucruri aparent opuse pot fi adevărate în același timp.
Mama fusese o femeie tânără, însărcinată și devastată de pierderea omului pe care îl iubea.
Dar eu fusesem copilul expus ani întregi la consecințele felului în care ea alesese să-și aline durerea.
Puteam s-o iubesc fără să pretind că nu mă rănise.
Iar ea putea să-și recunoască greșelile fără să rămână pentru totdeauna prizoniera lor.
Trecutul nu se putea schimba.
Tata nu se putea întoarce.
Nici anii mei de copilărie nu puteau fi retrăiți.
Dar, când am intrat în casă în seara aceea, am observat ceva atât de simplu încât aproape că m-a făcut să plâng.
Perdelele nu mai miroseau a țigări.
Hainele mele nu mai miroseau a fum.
Iar pentru prima dată după foarte mulți ani, când am tras aer adânc în piept în propria mea casă, aerul mirosea pur și simplu… a acasă.