Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ana… nu deschide dosarul încă.
M-am uitat la Andrei.
— De ce?
N-a răspuns.
Marta s-a ridicat din fotoliu.
— Andrei, ce se întâmplă?
El și-a trecut mâna peste față.
— Mamă, lasă-mă să explic.
— Ce să explici?
Am deschis dosarul.
Andrei a făcut încă un pas spre mine.
— Ana, te rog.
Am scos contractul de donație și l-am pus pe masă.
Apoi extrasul de carte funciară.
— Uitați.
Marta s-a apropiat.
— Ce este?
— Contractul prin care părinții mei mi-au donat apartamentul.
Am arătat data.
— Cu un an înainte să mă căsătoresc cu Andrei.
Apoi am pus degetul pe numele proprietarului.
— Ana Popescu.
Marta a luat foile.
Le-a citit o dată.
Apoi încă o dată.
Fața i s-a schimbat.
— Andrei…
El nu ridica ochii.
— Spune-mi că nu este adevărat.
— Mamă…
— Apartamentul este al ei?
— Da.
Marta a rămas cu documentul în mână.
— Atunci ce mi-ai trimis tu?
Nicio reacție.
— Andrei!
— Era un document legat de locuință.
Am intervenit:
— Nu asta v-a întrebat.
M-am uitat la el.
— Ce document i-ai fotografiat?
Andrei a oftat.
— Polița de asigurare.
Mi-a trebuit o secundă.
Apoi am înțeles.
Polița facultativă fusese făcută printr-un pachet de beneficii pe care îl avea Andrei la serviciu.
Numele lui apărea pe una dintre pagini ca persoană de contact.
Și, bineînțeles, apărea adresa apartamentului.
— De asta ai tăiat fotografia exact acolo? am întrebat.
— N-am falsificat nimic.
— Nu am spus că ai falsificat.
Am arătat spre telefonul Martei.
— Ai fotografiat doar partea în care apăreau numele tău și adresa mea și i-ai spus mamei tale că asta dovedește că apartamentul este al tău.
— Nu chiar așa s-a întâmplat.
Marta aproape că a țipat:
— Exact așa s-a întâmplat!
Andrei a ridicat mâinile.
— Mamă, calmează-te.
— Să mă calmez?
A aruncat documentele pe masă.
— Trei ani m-ai lăsat să cred că tu ai cumpărat casa asta!
— Pentru că de fiecare dată mă întrebai dacă sunt în stare să-mi întrețin familia!
— Și?
— Și m-am săturat!
Vocea lui crescuse.
— M-am săturat să mă întrebi cât câștig, ce plătesc, dacă am casă, dacă am bani puși deoparte! De fiecare dată mă comparai cu tata!
Marta a încremenit.
Andrei a continuat:
— Da, apartamentul era al Anei. Și mi-a fost rușine să-ți spun că după nuntă m-am mutat în casa soției mele.
M-am uitat la el.
— Așa că soluția ta a fost să mă transformi pe mine în femeia întreținută?
— N-am spus niciodată asta.
— Nu trebuia.
Am arătat spre mama lui.
— Ai lăsat-o să creadă că tu ai cumpărat apartamentul, tu plătești tot și eu doar stau aici.
— Ana…
— De câte ori m-a acuzat că trăiesc pe banii tăi în timp ce tu erai lângă noi?
N-a răspuns.
— De câte ori?
— Nu știu.
— Eu știu.
Marta se uita când la mine, când la fiul ei.
Furia de pe chipul ei începea să se transforme în altceva.
— Dar rata?
Am întors capul spre ea.
— Ce rată?
Marta nu se uita la mine.
Se uita la Andrei.
— Rata apartamentului.
Am simțit cum se face liniște în cameră.
— Ce rată a apartamentului? am întrebat.
Marta s-a întors spre mine.
— Creditul.
— Apartamentul nu are credit.
Fața ei s-a golit.
— Ba da.
— Nu.
Am ridicat contractul.
— Părinții mei dețineau apartamentul fără credit. Mi l-au donat. Nu există nicio rată.
Marta s-a uitat la fiul ei.
Andrei era alb la față.
Și atunci am înțeles de ce nu voia să deschid dosarul.
Nu îi era teamă doar că mama lui va afla că mințise despre proprietar.
Mai era ceva.
— Andrei?
N-a răspuns.
Marta și-a dus mâna la geantă.
A scos telefonul.
— Atunci pentru ce ți-am dat eu bani?
Mi s-a strâns stomacul.
— Ce bani?
Andrei a făcut un pas spre ea.
— Mamă, nu acum.
— Ba acum!
A început să caute în telefon.
— În fiecare lună îmi spuneai că rata vă apasă.
M-am uitat la soțul meu.
— În fiecare lună?
Marta continua.
— Uneori o mie de lei. Alteori o mie cinci sute. Când spuneai că aveți asigurarea sau alte cheltuieli, îți dădeam mai mult.
— De când?
A ridicat privirea spre mine.
— De aproape doi ani.
M-am așezat.
Nu pentru că îmi venea să plâng.
Pentru că, pentru prima dată, începeam să înțeleg de unde veneau o parte din banii lui Andrei.
Mașina schimbată.
Weekendurile cu prietenii.
Telefonul nou.
Toate lunile în care îmi spunea că salariul lui se dusese și că eu trebuie să achit cumpărăturile sau facturile.
Marta derula transferurile.
— O mie două sute.
Încă unul.
— O mie cinci sute.
Altul.
— Două mii.
A ridicat ochii.
— Mi-ai spus că ți-a crescut rata.
Andrei s-a așezat.
— Mamă…
— Ce rată, Andrei?
— Aveam cheltuieli.
— Ce rată?
— Am avut nevoie de bani.
Marta a lovit telefonul de masă.
— Atunci de ce nu mi-ai spus că ai nevoie de bani?!
— Pentru că începeai cu întrebările!
— Și ai preferat să mă minți?
— Mi-ai fi dat oricum.
Marta a rămas nemișcată.
Cred că aceea a fost propoziția care a durut-o cel mai tare.
— „Ți-aș fi dat oricum”?
Andrei și-a dat seama imediat.
— N-am vrut să spun…
— Ba da.
Marta a făcut un pas înapoi.
— Exact asta ai vrut să spui.
M-am uitat la ea.
Cu mai puțin de două ore înainte îmi spărsese vaza și încercase să mă dea afară din propria casă.
Acum aproape că-mi părea rău pentru ea.
Aproape.
— Știți ce este cel mai absurd? am spus.
Amândoi s-au uitat la mine.
— Dumneavoastră m-ați dat afară din casa mea pentru că erați convinsă că trăiesc pe banii lui.
Am arătat spre Andrei.
— Iar el trăia și pe banii mei, și pe ai dumneavoastră.
Marta și-a coborât privirea.
Andrei s-a ridicat.
— Ana, putem rezolva.
Am râs scurt.
— Ce anume?
— Tot.
— Cum?
— Îi dau mamei banii înapoi.
— Nu despre bani vorbesc.
— Atunci despre ce?
M-am uitat la el.
— Despre faptul că ai construit timp de trei ani o versiune a căsniciei noastre în care tu erai bărbatul care îmi oferea totul, iar eu eram femeia care trăia pe spatele tău.
— N-am vrut să ajungă aici.
— Dar ai vrut ca ea să creadă asta.
N-a răspuns.
— Asta este problema, Andrei.
S-a apropiat.
— Am fost prost. Bine? Mi-a fost rușine.
— Rușine de ce?
— Că locuiam în apartamentul tău!
Am dat încet din cap.
— Și nu ți-a fost rușine să locuiești aici.
— Ana…
— Ți-a fost rușine doar să afle mama ta că locuința era a mea.
Tăcere.
Exact.
Marta și-a luat geanta.
Apoi s-a uitat spre cioburile vazei, pe care încă nu le strânsesem.
— Ana…
Am așteptat.
— Îmi pare rău.
— Pentru vază?
A înghițit în sec.
— Pentru tot.
— Inclusiv pentru ultimii trei ani?
N-a răspuns imediat.
— Da.
— M-ați întrebat vreodată dacă este adevărat ce vă spunea fiul dumneavoastră?
— Nu.
— De ce?
A privit spre Andrei.
— Pentru că voiam să-l cred.
Asta, cel puțin, era sincer.
— Atunci asta a fost alegerea dumneavoastră.
Marta a dat din cap.
Apoi s-a întors spre fiul ei.
— Banii îi vreau înapoi.
— Mamă…
— Pe toți.
— N-am acum suma.
— Atunci îți vinzi mașina.
Fața lui s-a schimbat.
— Nu fi absurdă.
Marta a râs amar.
— Eu sunt absurdă?
Și-a pus geanta pe umăr.
— Mașina pentru care aveai bani în timp ce eu îți trimiteam bani pentru un credit care nu exista?
Andrei n-a mai spus nimic.
Marta a plecat.
Ușa s-a închis.
Am rămas singură cu el.
S-a așezat în fotoliu.
— Ce facem acum?
— Tu îți strângi lucrurile.
A ridicat capul.
— Ana.
— Nu te dau afară în seara asta.
Am vorbit calm.
— Îți găsești unde să stai și îți iei lucrurile în următoarele zile.
— Sunt soțul tău.
— Știu.
— Nu poți arunca trei ani pentru o prostie.
— Nu divorțez pentru o fotografie.
— Atunci pentru ce?
— Pentru trei ani în care ai avut nevoie ca oamenii să creadă că eu sunt mai mică decât tine ca tu să pari mai mare.
A tăcut.
— Și pentru faptul că ai luat bani de la mama ta pentru o rată care nu exista.
— O să-i dau înapoi.
— Sper.
— Putem merge la terapie.
— Poate ar fi trebuit să mergem înainte să inventezi o casă pe numele tău.
A doua zi am discutat cu un avocat.
Nu pentru că aveam nevoie să aflu cui aparținea apartamentul.
Asta era foarte clar.
Ci pentru că voiam ca restul separării să fie făcut corect.
Andrei și-a luat hainele și lucrurile personale.
Mașina și-a vândut-o câteva săptămâni mai târziu.
O parte din bani i-a returnat mamei lui.
Pentru restul au stabilit între ei cum urma să-i dea înapoi.
Nu m-am implicat.
Era problema lor.
Divorțul n-a fost finalizat într-o lună ca într-un film.
A durat.
Au fost discuții.
Acte.
Momente în care Andrei a încercat să mă convingă că exagerez.
Altele în care și-a cerut sincer iertare.
Poate chiar îi părea rău.
Dar regretul nu putea transforma minciuna în ceva ce nu fusese.
Marta m-a mai sunat o singură dată înainte ca divorțul să se termine.
— Ana, vreau să te întreb ceva.
— Spuneți.
— De ce nu mi-ai arătat actele mai devreme?
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Pentru că n-ar fi trebuit să-mi demonstrez dreptul de a locui în propria casă.
N-a spus nimic.
Apoi:
— Ai dreptate.
A fost probabil prima dată când am auzit-o spunând asta.
După divorț, apartamentul a rămas exact unde fusese.
Nu-l câștigasem.
Nu mi-l dăduse instanța.
Nu mi-l luasem înapoi de la Andrei.
Fusese al meu tot timpul.
Într-o sâmbătă am mers să cumpăr o vază nouă.
Inițial voiam una identică celei pe care Marta o spărsese.
Am găsit aproape același model.
Am stat câteva secunde cu ea în mână.
Apoi am pus-o la loc.
Mi-am ales alta.
Complet diferită.
Am pus-o pe aceeași masă.
Mi-am făcut cafea.
M-am așezat.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, apartamentul era complet liniștit.
Ani întregi, Andrei avusese nevoie ca mama lui să creadă că el îmi oferise casa.
În realitate, singurul lucru pe care mi-l oferise fusese o versiune falsă a propriei mele vieți.
Când a plecat, apartamentul n-a devenit al meu.
Fusese al meu tot timpul.
Doar că, în sfârșit, și liniștea era.