Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai și-a privit mama câteva secunde.
Apoi s-a uitat la mine și la Maria.
— Mamă am doar una, ai dreptate, a spus el. Tocmai de aceea doare atât de tare că tu ai ales să ne șantajezi.
Rodica a încremenit.
— Mihai…
— Nu-ți dau banii Ioanei și ai Mariei. Sunt economiile familiei mele.
— Eu sunt familia ta!
Mihai a strâns mâna fetiței.
— Și ele ce sunt?
Pentru prima dată, Rodica n-a avut răspuns.
— Vrei apartamentul? Îl primești. Până la sfârșitul lunii plecăm. Dar să nu le spui rudelor că te-am abandonat după tot ce ai făcut pentru noi. Spune-le adevărul: ne-ai pus să alegem între 30.000 de lei și acoperișul deasupra copilului nostru.
Am văzut furia din ochii soacrei mele.
Probabil fusese convinsă că Mihai va ceda.
Că eu mă voi speria.
Că vom scoate banii din cont doar ca să nu ne pierdem casa.
În schimb, ne-am îmbrăcat și am plecat.
În mașină, Maria a adormit repede.
Mihai a condus mult timp fără să spună nimic.
— Iartă-mă, a murmurat într-un târziu.
— Pentru ce?
— Eu i-am spus mamei cât avem în cont. Eram mândru că am reușit să strângem atât. N-am crezut că va folosi asta împotriva noastră.
Mi-am pus mâna peste a lui.
— Important este ce facem de acum.
— Avansul rămâne neatins.
— Exact.
A doua zi am început să căutăm chirie.
Am găsit un apartament mic cu două camere, într-un bloc vechi. Nu era frumos și nici modern, dar era aproape de școala Mariei, iar proprietara ne-a făcut contract.
Pentru prima dată după șase ani, plăteam chirie.
Și, ciudat, mă simțeam mai liniștită.
Nu mai putea veni nimeni să ne spună:
„Faceți ce vreau eu sau plecați.”
În următoarele două săptămâni ne-am strâns lucrurile.
Rodica îl suna aproape zilnic pe Mihai.
La început îl certa.
Apoi îi amintea câte făcuse pentru el.
După aceea încerca să negocieze.
— Dați-i măcar 20.000.
Mihai refuza.
— Atunci zece mii. Să vadă și sora ta că o sprijini.
— Nu, mamă.
În ultima zi a lunii am revenit după ultimele cutii.
Rodica ne aștepta în fața apartamentului.
Andreea era și ea acolo.
Dar, spre surprinderea mea, nu venise să ne ajute.
Se plimba prin camere cu un metru de croitorie în mână.
Măsura pereții.
— Ce faci? am întrebat.
— Mă gândeam unde să pun masa de lucru.
Am privit-o pe Rodica.
— Atelierul nu trebuia deschis lângă piață?
Andreea a ridicat din umeri.
— De ce să mai plătesc chirie? Apartamentul rămâne gol.
Atunci am înțeles.
Noi nici măcar nu plecaserăm bine, iar Andreea își făcea deja planuri.
Am luat ultima cutie.
Mihai a scos cheile din buzunar și i le-a întins mamei lui.
— Gata. Facturile sunt plătite până astăzi.
Rodica s-a uitat spre sufragerie.
— Mobila?
— Rămâne.
— Electrocasnicele?
— Și ele.
O bună parte le cumpăraserăm noi.
Mihai a zâmbit amar.
— Consideră-le plata pentru cei șase ani în care, după cum ai spus, am stat pe spinarea ta.
Andreea aproape că zâmbea.
— Vezi, mamă? Până la urmă s-a rezolvat.
Apoi a adăugat:
— Cred că o să și locuiesc aici o vreme. Renunț la chiria mea și bag banii în afacere.
Rodica s-a întors spre ea.
— Cum adică să locuiești aici?
— Păi apartamentul e liber.
— Dar eu nu am spus…
Andreea a râs.
— Tu ai spus că e apartamentul tău și faci ce vrei cu el. Acum poți să mă ajuți.
Am văzut pentru prima dată o urmă de neliniște pe chipul Rodicăi.
Dar nu mai era problema noastră.
Am închis ușa și am plecat.
O lună mai târziu, o vecină l-a sunat pe Mihai.
Andreea transformase apartamentul într-un amestec de locuință și atelier improvizat.
Veneau cliente, curieri, prietene. Pe hol erau cutii și materiale, vecinii se plângeau de zgomot.
Iar afacerea nu mergea așa cum sperase.
Andreea renunțase la vechea chirie, nu contribuia aproape deloc la cheltuielile apartamentului și îi mai ceruse mamei sale bani pentru o mașină de cusut profesională.
Rodica începuse să înțeleagă ce câștigase.
Își alungase fiul, nora și nepoata pentru a-i face loc unei fiice care acum considera că tot ce era al mamei i se cuvenea.
Mihai a închis telefonul.
— Mama are probleme cu Andreea.
— Îmi pare rău.
Și chiar îmi părea.
Dar nu suficient cât să ne întoarcem.
Câteva luni mai târziu am găsit apartamentul pe care îl căutaserăm atâția ani.
Trei camere, la marginea Bucureștiului.
Bloc vechi.
Nicio bucătărie spectaculoasă.
Până la metrou trebuia să mergem cu autobuzul.
Dar ne permiteam avansul.
Pentru că cei 30.000 de lei rămăseseră în cont.
În ziua în care am primit cheile, Maria a alergat prin camerele goale.
S-a oprit într-una dintre ele.
— Asta poate fi camera mea?
— Da.
— Și nu ne poate da nimeni afară?
Mihai și-a întors capul.
Întrebarea îl lovise.
M-am apropiat de ea.
— Nu, iubita mea. Este casa noastră.
Maria a zâmbit și a început imediat să hotărască unde își va pune patul.
Mihai stătea în mijlocul sufrageriei cu o cutie în brațe.
— E aproape gol, a spus.
M-am uitat la pereții goi.
— Da.
El a zâmbit.
— Dar pot să respir.
Înainte de Crăciun m-a sunat Rodica.
Nu mai vorbiserăm de luni bune.
— Ioana, poate veniți într-o zi. Mariei sigur îi este dor de bunica ei.
Am tăcut.
Apoi a ajuns la adevăratul motiv al telefonului.
Andreea cunoscuse un bărbat și plecase cu el în alt oraș.
Apartamentul rămăsese într-o stare jalnică.
— Și mai curge și un robinet, a continuat Rodica. Poate vine Mihai să se uite. Până la urmă, instalația tot el a făcut-o.
M-am uitat prin bucătăria noastră.
Pe pervaz erau mănușile Mariei.
În camera alăturată, Mihai îi monta biblioteca.
Cu câteva luni înainte mă temusem că pierderea apartamentului Rodicăi ne va distruge.
Acum înțelegeam că fusese lucrul care ne obligase, în sfârșit, să plecăm.
— Doamnă Rodica, Mihai nu mai repară apartamente din care poate fi dat afară.
A tăcut.
— Ioana, totuși suntem familie.
— Suntem. Tocmai de aceea n-ar fi trebuit să ne cereți 30.000 de lei ca să ne permiteți să avem în continuare o casă.
— Ai devenit foarte dură.
— Nu. Doar că acum avem o ușă pe care o deschidem numai noi.
Am închis.
Mihai stătea în prag cu șurubelnița în mână.
Auzise conversația.
— Am terminat biblioteca, mi-a spus. Vii să vezi dacă e dreaptă?
Am râs.
— Vin.
L-am luat de mână și am mers spre camera Mariei.
Apartamentul nostru încă era aproape gol.
Nu aveam mobilă scumpă, perdele frumoase sau toate lucrurile pe care ni le doream.
Dar aveam ceva ce nu avuseserăm niciodată în apartamentul Rodicăi.
Siguranța că nimeni nu putea transforma cheia casei noastre într-o condiție.
Și, pentru prima dată după șase ani, „acasă” nu mai însemna locul în care ni se permitea să stăm.
Însemna locul din care nimeni nu ne mai putea alunga.