Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Livratorul a rămas cu mâinile pe cutie.
S-a uitat la mine.
Apoi la Gabriela.
— Doamnelor… unde o ducem până la urmă?
— Nicăieri, am spus.
— În sufragerie! a răspuns Gabriela peste mine. Nu o ascultați. Mobila este plătită.
Unul dintre bărbați și-a coborât încet cutia pe palier.
— Apartamentul este al dumneavoastră? m-a întrebat.
— Da.
— Atunci fără acordul dumneavoastră nu intrăm.
Gabriela aproape că a sărit.
— Dar comanda este a mea!
— Comanda poate fi a dumneavoastră, am spus. Apartamentul nu este.
— Raluca, nu mă provoca!
— Nu vă provoc. V-am spus foarte clar că mobila dumneavoastră nu rămâne aici.
Livratorul cu tableta a intervenit:
— Putem aștepta câteva minute, dar trebuie să ne spuneți ce facem cu marfa. Dacă refuzați livrarea, sunăm la magazin și vedem procedura de retur.
Gabriela s-a întors spre el.
— Nu există niciun retur!
A arătat spre sufragerie.
— O lăsați aici câteva zile. Atât. După ce termin lucrările la mine, vine fiul meu și mi-o mută.
Am privit-o.
— Și asta ați hotărât tot singură?
— Ce mare lucru este?
— Destul de mare încât să fiți în pragul meu cu un dormitor pe care l-ați cumpărat din banii noștri.
Gabriela și-a strâns geanta la piept.
— Ai plătit rata. Nu mai ai nicio problemă.
— Am plătit-o din economiile mele.
— Și?
— Și vreau cei 9.000 de lei înapoi.
— Ți-am spus că nu-ți dau nimic!
Unul dintre livratori a făcut discret un pas înapoi.
Celălalt și-a găsit brusc ceva foarte interesant de verificat pe tabletă.
Nu-i condamnam.
Nici eu n-aș fi vrut să fiu prinsă între o noră și o soacră care tocmai descoperiseră că au definiții complet diferite pentru cuvântul “familie”.
Am scos bonul din buzunar.
— Aveți numărul magazinului aici?
Gabriela s-a repezit spre mine.
— Ce vrei să faci?
M-am ferit.
— Să aflu cum se anulează comanda.
— Nu anulezi nimic!
Am găsit numărul și am sunat.
După câteva explicații, o angajată a verificat comanda.
— Da, doamnă. Primele produse au plecat deja spre adresă.
— Sunt aici.
— Înțeleg.
— Cumpărătoarea dorește să refuze livrarea.
— Nu doresc! a strigat Gabriela suficient de tare încât să se audă și prin telefon.
Am închis pentru o secundă microfonul.
— Atunci plătiți-mi cei 9.000 de lei și vă păstrați mobila.
— Nu!
Am revenit la apel.
— Continuați, vă rog.
Femeia mi-a explicat că mobilierul putea fi returnat, însă transportul deja efectuat și anumite costuri asociate comenzii urmau să fie suportate de cumpărătoare.
N-am avut nevoie de suma exactă.
Era suficient.
— Ați auzit? am întrebat-o pe Gabriela.
— Nu mă interesează.
— Atunci alegeți.
— Nu aleg nimic!
Exact în clipa aceea am auzit cheia în yală.
Ușa era deja deschisă, dar zgomotul a fost suficient.
Bogdan urcase în grabă.
Avea încă hainele de lucru pe el.
Pe mâneca hanoracului se vedeau urme fine de rumeguș.
S-a oprit pe palier.
A privit cutia.
Piesa aurie de mobilier.
Cei doi livratori.
Pe mama lui.
Apoi pe mine.
— Asta e mobila?
Gabriela s-a repezit spre el.
— Bogdănel, în sfârșit! Spune-i soției tale să-i lase pe oameni să intre.
Bogdan n-a răspuns.
— Mă ține cu mobila pe scară! a continuat ea. Mă face de râs în fața unor străini!
— Mamă, eu te-am întrebat ceva.
Gabriela s-a oprit.
— Asta este mobila cumpărată cu cei 9.000 de lei?
— Da, dar…
— Cu banii pe care ți i-am dat pentru rată?
— Ascultă-mă.
— Te ascult.
Și-a coborât vocea.
— Sunt mama ta.
Bogdan a închis ochii pentru o secundă.
— Știu.
— Atunci de ce mă tratezi ca pe o hoață?
— Pentru că ai luat bani pe care ți i-am dat cu un scop și ai făcut altceva cu ei fără să mă întrebi.
— Eu nu ți-am luat nimic! Sunt banii copilului meu!
Bogdan s-a uitat la ea.
— Nu mai sunt copil.
— Pentru mine vei fi întotdeauna.
— Asta nu înseamnă că salariul meu este al tău.
Gabriela a făcut un pas înapoi.
— După tot ce am făcut pentru tine…
— Știu ce ai făcut pentru mine.
Vocea lui a rămas calmă.
— Și îți sunt recunoscător.
— Nu pare.
— Îți fac cumpărături. Te ajut când ai nevoie. Vin la tine aproape în fiecare weekend.
A făcut o pauză.
— Dar asta nu îți dă dreptul să iei banii familiei mele.
Gabriela s-a uitat spre mine.
— Familia ta?
— Da.
Bogdan a venit lângă mine.
— Raluca este soția mea.
Soacra mea a pufnit.
— Nevasta azi e…
— Nu.
Bogdan a întrerupt-o pentru prima dată.
— Nu mai spune asta.
Gabriela a rămas cu gura întredeschisă.
— Apartamentul acesta este al Ralucăi. L-a cumpărat înainte să ne căsătorim. Dacă ea spune că mobila nu intră aici, nu intră.
— Dar unde s-o duc?
— Acasă la tine, dacă o vrei.
— Am scos mobila veche!
— Atunci cu atât mai bine. Ai loc.
— Nu este gata pardoseala!
Bogdan a ridicat din umeri.
— Atunci vorbești cu magazinul și găsești o soluție.
— Tu chiar o alegi pe ea în locul mamei tale?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Acolo voise să ajungă.
Bogdan însă n-a căzut în capcană.
— Nu aleg între voi.
— Exact asta faci!
— Nu. Aleg să nu te las să iei bani care nu îți aparțin.
Gabriela a început să respire mai repede.
— Eu te-am crescut!
— Și eu te iubesc.
A făcut un pas spre ea.
— Dar dacă pentru tine iubirea înseamnă că ai acces la salariul meu fără să mă întrebi, atunci avem o problemă.
Pentru prima dată de când venise, Gabriela nu mai avea replica pregătită.
Bogdan s-a uitat spre mine.
— Ai plătit rata?
— Da. Din economiile mele.
A dat din cap.
Apoi s-a întors spre mama lui.
— Atunci îi returnezi Ralucăi cei 9.000 de lei.
Gabriela aproape că a râs.
— De unde?
— Din economiile tale.
— Nici să nu te gândești!
— Atunci anulezi mobila și, până primești banii înapoi de la magazin, îi restitui Ralucăi suma din economii.
— Dar îmi opresc bani pentru transport!
— Știu.
— Și pentru retur!
— Știu.
— O să pierd bani!
Bogdan a privit-o lung.
— Pentru că tu ai făcut comanda.
— Bogdănel…
— Nu eu.
A arătat spre mine.
— Nu Raluca.
Apoi spre cutiile de pe palier.
— Tu.
Gabriela și-a dus mâna la piept.
— Nu-mi vine să cred.
— Ce anume?
— Că pentru 9.000 de lei îți umilești mama.
Bogdan a oftat.
— Nu este despre 9.000 de lei.
— Ba exact despre asta este!
— Nu.
Vocea lui s-a întărit.
— Este despre faptul că ți-am dat ceva să duci soției mele, iar tu ai hotărât că poți decide singură ce se întâmplă cu el.
Gabriela s-a întors spre mine.
— Ești mulțumită acum?
— Nu.
A părut surprinsă.
— Nu vreau să vă văd certându-vă. Vreau doar banii familiei înapoi și mobila dumneavoastră în altă parte.
— Ce simplu vorbești!
— Este simplu.
Am arătat spre telefonul ei.
— Dacă vreți mobila, transferați cei 9.000 de lei și spuneți-le oamenilor unde s-o ducă.
— Și dacă nu?
— O returnați și suportați costurile.
Unul dintre livratori a ridicat discret mâna.
— Ne cerem scuze că intervenim, dar trebuie să știm ce facem. Mai avem o livrare după aceasta.
Gabriela l-a privit de parcă omul era personal responsabil pentru toate nenorocirile din viața ei.
— O duceți înapoi.
Livratorul a verificat tableta.
— Sigur?
Gabriela a închis ochii.
— Da!
Apoi s-a întors spre Bogdan.
— Dar eu nu am 9.000 de lei de aruncat acum.
— Nu îi arunci.
— Sunt economiile mele!
— Iar cei pe care i-ai cheltuit erau ai noștri.
Tăcere.
Gabriela și-a scos telefonul.
Și-a pus ochelarii.
A început să apese pe ecran.
Mâinile îi tremurau de nervi.
După câteva secunde, telefonul meu a vibrat.
Am privit notificarea.
9.000 de lei.
— Au intrat.
Gabriela și-a smuls ochelarii.
— Sper că sunteți fericiți.
Bogdan a clătinat din cap.
— Nu asta voiam.
— Ba exact asta voia ea!
A arătat spre mine.
— Să mă pună la punct!
— Raluca nu te-a trimis la magazin.
Gabriela s-a oprit.
— Nu ea ți-a luat banii.
N-a mai spus nimic.
Livratorii au început să pregătească marfa pentru retur.
Gabriela a trebuit să confirme anularea și să accepte costurile de transport și retur.
De fiecare dată când i se explica încă o taxă, fața i se înăsprea.
Dar de data aceasta nimeni nu mai plătea în locul ei.
Când totul a fost gata, și-a luat geanta.
— Să nu mă mai căutați.
Bogdan a rămas calm.
— Nu spune lucruri pe care nu le crezi.
— Le cred!
A ajuns la lift.
Apoi s-a întors.
— Și să nu vii sâmbătă cu cumpărăturile!
Bogdan a dat din cap.
— Bine.
Cred că răspunsul acela a surprins-o mai tare decât orice.
— Cum adică bine?
— Ai spus să nu vin.
Gabriela a deschis gura.
A închis-o.
Ușile liftului s-au deschis.
A intrat fără să mai spună nimic.
Când au plecat și livratorii, am închis ușa.
Pentru câteva secunde, eu și Bogdan am rămas în hol.
În liniște.
El s-a uitat la mine.
— Îmi pare rău.
— Nu tu ai cumpărat mobila.
— Eu am trimis banii prin ea.
Și-a trecut mâna prin păr.
— Trebuia să fac transfer direct.
— Da.
— N-am crezut că…
— Știu.
Bogdan a privit spre bucătărie.
— Mai este apa fierbinte?
— Pentru ce?
— Ceai.
Am zâmbit pentru prima dată în seara aceea.
— Este.
Ne-am așezat la masă.
I-am pus o cană în față.
Bogdan a luat o gură și a oftat.
— De acum înainte, transfer bancar.
— Pentru orice.
— Fără plicuri.
— Fără rude curier.
— Fără mame care transformă rata în mobilier regal.
Am râs.
Apoi am devenit serioasă.
— Bogdan.
— Da?
— Nu vreau să te pun să alegi între mine și mama ta.
Și-a lăsat cana jos.
— Știu.
— Dar nici nu vreau să ajungem din nou aici.
— Nu ajungem.
— Cum poți fi sigur?
S-a gândit câteva secunde.
— Pentru că data viitoare nu aștept să ia 9.000 de lei ca să-i spun unde este limita.
Asta era tot ce aveam nevoie să aud.
Gabriela n-a vorbit cu noi aproape două săptămâni.
În a treia săptămână, Bogdan s-a dus la ea.
Singur.
Nu cu sacoșe.
Nu cu bani.
Doar să vorbească.
Când s-a întors, mi-a spus că mama lui încă era convinsă că merita dormitorul.
— Și tu ce i-ai spus?
— Că poate să-l merite.
Am ridicat sprâncenele.
— Doar că trebuie să și-l cumpere singură.
Am râs.
Câteva luni mai târziu, Gabriela și-a schimbat într-adevăr mobila din dormitor.
Nu era “Versailles”.
Nu avea patină aurie.
Era un set mult mai simplu, cumpărat la reducere.
Plătit integral din banii ei.
Când am mers prima dată să-l vedem, s-a uitat spre mine.
— Ăsta măcar nu v-a costat nimic.
— Exact.
A pufnit.
Dar apoi a zâmbit puțin.
Nu deveniserăm cele mai bune prietene.
Nici nu trebuia.
Important era că, de atunci, n-a mai existat niciun plic cu bani care să treacă prin mâna ei.
Iar noi am învățat ceva ce ar fi trebuit să știm de la început:
poți să-ți iubești părinții, să-i ajuți și să le fii recunoscător toată viața.
Dar recunoștința nu înseamnă să le dai dreptul să administreze familia pe care ți-ai construit-o ca adult.