Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Luminița s-a uitat la scrisoare și a pălit.
Elena a rămas în picioare, în fața mesei.
— Te-am întrebat ceva, mamă. Tata chiar m-a abandonat?
— Elena, lucrurile au fost complicate…
— Nu asta te-am întrebat.
Luminița și-a ferit privirea.
— Tatăl tău era mai mult plecat decât acasă. Eu am rămas singură cu tine. Eu te-am crescut.
— Știu. Dar mi-ai spus că nu venea să mă vadă. Că nu trimitea bani. Că nu-l interesa ce se întâmplă cu mine.
Mama ei n-a răspuns.
Elena a scos scrisoarea din plic.
— Spune că a păstrat chitanțele. Ordinele de plată. Scrisorile pe care mi le-a trimis. Actele de la procese. Spune că a venit ani întregi la bunica și nu l-ați lăsat să mă vadă.
— Nu știi cum era atunci.
— Atunci explică-mi.
Luminița s-a așezat.
Pentru prima dată, Elena nu mai vedea femeia sigură pe ea care îi povestise aceeași versiune toată copilăria.
Vedea o femeie care se temea de propriul răspuns.
— Eram furioasă, a spus Luminița într-un târziu. Tatăl tău pleca la muncă și eu rămâneam cu toate pe cap. Când se întorcea, tu alergai direct în brațele lui. Pentru tine, el era eroul care venea acasă cu daruri. Eu eram cea care stătea nopțile când aveai febră, care te ducea la grădiniță, care plătea facturile…
— Și pentru asta trebuia să-mi spui că m-a abandonat?
— La început n-am vrut să ajung atât de departe.
— Dar ai ajuns.
Luminița a început să plângă.
— După divorț, când venea să te vadă, ne certam. Mama mea nu-l suporta. Apoi m-am recăsătorit și am vrut să avem o familie normală. Mi-am spus că e mai bine pentru tine să nu fii trasă între două case.
Elena a simțit cum i se strânge stomacul.
— Scrisorile?
Luminița a tăcut.
— Mamă, ce ai făcut cu scrisorile lui?
— Unele le-am trimis înapoi.
— Și celelalte?
Răspunsul a venit aproape în șoaptă.
— Le-am aruncat.
Elena s-a sprijinit de marginea mesei.
Dintr-odată și-a amintit de ziua în care Nicolae o așteptase în fața liceului.
De punga din mâna lui.
De chipul lui când îi spusese:
„Eu n-am tată.”
Atunci fusese convinsă că îl pedepsise pentru ceea ce îi făcuse.
Acum înțelegea că pedepsise un om pentru o poveste care nu fusese a lui.
— Dar banii?
— Trimitea.
Elena a închis ochii.
— Mi-ai spus că nu trimitea nimic.
— Nu voiam să crești crezând că banii pot înlocui un tată.
— Nu banii sunt problema!
Vocea Elenei s-a ridicat pentru prima dată.
— Problema este că mi-ai spus că nu-i păsa de mine!
Luminița plângea.
— Am vrut să te protejez.
Elena a privit-o lung.
— Nu, mamă. Te-ai protejat pe tine. De furia ta. De faptul că el plecase la muncă atunci când tu voiai să fie acasă. Și m-ai făcut pe mine să port supărarea ta.
Luminița nu mai avea ce să spună.
Elena și-a luat geanta și scrisoarea.
— Unde te duci?
— La tata.
— Acum?
— Am pierdut destul timp.
Drumul i s-a părut interminabil.
Nicolae îi scrisese adresa.
Când Elena a ajuns în fața blocului, a rămas câteva clipe în mașină.
Nu știa ce avea să-i spună.
„Îmi pare rău” părea prea puțin pentru zeci de ani.
A urcat.
A sunat la ușă.
Nimic.
A mai sunat o dată.
O vecină a ieșit pe palier.
— Îl căutați pe domnul Nicolae?
— Da. Sunt… fiica lui.
Femeia a încremenit.
— Elena?
Faptul că o străină îi știa numele a durut-o aproape fizic.
— Da.
— Doamne… V-a așteptat atâția ani.
Elena a simțit că îi dau lacrimile.
— Unde este?
Zâmbetul femeii a dispărut.
— La spital. I s-a făcut rău acum câteva zile.
Când Elena a intrat în salon, Nicolae dormea.
Părea mult mai mic decât bărbatul pe care și-l amintea din fața universității.
Părul îi era complet alb.
Mâinile, slabe.
Pe noptieră erau o pereche de ochelari și un pahar cu apă.
Elena s-a așezat lângă el.
A rămas acolo fără să spună nimic.
După câteva minute, Nicolae a deschis ochii.
A privit-o lung.
— Elena?
Vocea îi era atât de slabă încât aproape n-a auzit-o.
Ea a început să plângă.
— Da, tată.
Nicolae a clipit de câteva ori.
Parcă nu îndrăznea să creadă.
Elena i-a prins mâna.
— Am citit scrisoarea.
— Bine.
— Am vorbit cu mama.
Nicolae și-a întors încet capul spre ea.
— Nu vreau să te cerți cu ea din cauza mea.
Elena a izbucnit în plâns.
Chiar și acum încerca să o protejeze.
— Tată… iartă-mă.
Nicolae i-a strâns ușor degetele.
— Pentru ce să te iert, fata mea? Tu erai copil.
— Dar și după ce am crescut te-am respins.
— Ai crezut ceea ce ți s-a spus toată viața.
— Trebuia să te ascult.
— Poate. Dar eu n-am venit aici să fac socoteala greșelilor tale.
Elena și-a lipit fruntea de mâna lui.
— Am pierdut atât de mulți ani.
Nicolae a rămas tăcut.
Apoi a spus:
— Atunci să nu-i pierdem și pe cei care ne-au rămas.
Nicolae a ieșit din spital câteva zile mai târziu.
Elena s-a dus cu el acasă.
Primul lucru pe care i l-a cerut a fost să-i arate cutia.
Nicolae a scos-o dintr-un dulap.
Înăuntru era copilăria ei văzută prin ochii tatălui pe care crezuse că nu-l interesase niciodată.
Chitanțe.
Ordine de plată.
Felicitări.
Scrisori întoarse nedeschise.
Fotografii vechi.
Copii ale unor documente din încercările lui de a obține legătura cu ea.
Elena a luat una dintre scrisori.
Pe plic era scris:
„Pentru Elena, la 10 ani.”
Alta:
„Pentru Elena, la 12 ani.”
Alta:
„La mulți ani, fata mea.”
Niciuna nu ajunsese la ea.
— Le-ai păstrat pe toate?
— Pe cele care s-au întors, da.
Apoi Nicolae a scos ceva învelit în hârtie.
O mașinuță mică din lemn.
— Asta pentru cine este?
Nicolae a zâmbit jenat.
— Pentru băiatul tău.
Elena a rămas nemișcată.
— Pentru Matei?
— Am aflat că am nepot. Nu știam dacă o să-l cunosc vreodată, dar… m-am gândit că trebuie să-i cumpăr ceva.
Elena a început din nou să plângă.
— Vrei să-l cunoști?
Nicolae a privit-o.
— Dacă și el vrea să mă cunoască.
În duminica următoare, Elena s-a întors împreună cu Matei.
Băiatul avea nouă ani.
Nicolae îi aștepta la ușă într-o cămașă pe care probabil o călcase de două ori.
Matei s-a uitat la el curios.
— Dumneavoastră sunteți bunicul meu?
Nicolae a zâmbit.
— Dacă mă primești.
Băiatul s-a uitat spre mama lui, apoi din nou la Nicolae.
— Mama spune că faci clătite bune.
Nicolae a râs.
— Mama ta nu are de unde să știe.
Elena a zâmbit printre lacrimi.
— Îmi amintesc.
A fost primul lucru frumos din copilăria ei legat de tatăl său care revenise fără să fie împins de altcineva.
Au intrat în casă.
Nicolae i-a dat lui Matei mașinuța.
Băiatul a întors-o pe toate părțile.
— Ai făcut-o tu?
— Nu. Dar am păstrat-o mult timp pentru tine.
— Cât?
Nicolae s-a uitat spre Elena.
— Destul.
Din ziua aceea, au încercat să recupereze ce se mai putea.
Nu au pretins că douăzeci și ceva de ani puteau fi șterși în câteva luni.
Elena avea întrebări.
Nicolae avea răni despre care nu vorbea ușor.
Uneori tăceau.
Alteori vorbeau ore întregi.
Dar în fiecare duminică, Elena și Matei veneau la el.
Nicolae îl învăța pe nepot să joace șah.
Îi povestea despre mama lui când era mică.
Iar Elena descoperea, bucată cu bucată, tatăl pe care nu avusese voie să-l cunoască.
Cu Luminița lucrurile au fost mai complicate.
Elena nu a rupt complet legătura cu ea.
Dar pentru prima dată i-a pus o limită clară.
— Te iubesc, mamă. Dar nu voi mai accepta să-mi spui ce trebuie să cred despre tata. Mi-ai luat deja prea mulți ani cu el.
Luminița a acceptat cu greu.
Nu exista o soluție simplă pentru ceea ce făcuse.
Existau doar consecințe.
Nicolae a mai trăit câțiva ani.
Nu suficienți pentru a recupera tot timpul pierdut.
Dar suficienți pentru ca Matei să ajungă să-l strige „bunicule” fără ezitare.
Suficienți pentru câteva aniversări petrecute împreună.
Pentru mese de duminică.
Pentru fotografii noi care să stea lângă cele vechi.
Și suficienți pentru ca Elena să audă de la el, de mai multe ori, lucrul pe care ar fi trebuit să-l știe încă din copilărie:
— N-am încetat niciodată să fiu tatăl tău.
După moartea lui, Elena a mers să-i strângă lucrurile.
În dulap a găsit din nou cutia.
Majoritatea scrisorilor erau acolo.
Dar într-un sertar separat se afla un plic pe care nu-l mai văzuse.
Pe el scria doar numele ei.
Înăuntru, Nicolae lăsase câteva rânduri.
Nu-i reproșa nimic.
Nu vorbea despre anii pierduți.
Îi mulțumea pentru cei pe care îi primiseră înapoi.
Elena a împăturit scrisoarea și a pus-o în cutie.
Apoi Matei a intrat în cameră ținând mașinuța de lemn.
— Mamă, pot s-o păstrez?
Elena l-a privit.
— Bineînțeles.
— A fost primul cadou de la bunicul.
Elena și-a șters lacrimile.
— Nu, iubire.
Matei a privit-o nedumerit.
— Nu?
Ea s-a uitat la cutia plină cu scrisori trimise de un tată care refuzase să uite.
— Nu. Bunicul tău ne-a trimis cadouri cu mult înainte să știm să le primim.
Ani întregi, Elena crezuse că fusese abandonată de tatăl ei.
Adevărul era aproape opus.
Nicolae nu încetase niciodată să bată la ușa vieții ei. Doar că, multă vreme, altcineva fusese cel care hotăra dacă ușa se deschide.