Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ileana și Gheorghe n-au luat hotărârea într-o singură seară.
Știau că nu era suficient să iubești un copil ca să devii părinte.
Au urmat drumuri, întrebări, verificări și luni întregi de așteptare. Între timp, autoritățile au încercat să afle cine era femeia care coborâse din tren.
Nimeni n-a venit după Cristina.
Iar Ileana continua s-o viziteze.
De fiecare dată pleca mai greu.
Într-o zi, Gheorghe a mers cu ea. A stat stingher lângă pătuț, fără să știe ce să facă, până când fetița i-a prins un deget.
Pe drumul spre casă, n-a spus aproape nimic.
Abia când au ajuns la poartă s-a întors spre Ileana.
— Dacă ni se dă voie… o aducem acasă.
Ileana a început să plângă.
După toate procedurile necesare, într-o dimineață de primăvară, Cristina a intrat pentru prima dată în casa lor.
Nu ca musafir.
Ci ca fiică.
Nu aveau mulți bani.
Gheorghe lucra în construcții, iar Ileana cosea haine și mai vindea din ce produceau în gospodărie.
Dar fetei nu i-a lipsit dragostea.
Gheorghe i-a făcut singur un pătuț, iar mai târziu un birou din lemn la care Cristina avea să-și facă temele ani întregi.
Ileana îi pregătea pachetul pentru școală în fiecare dimineață și îi împletea părul înainte să plece.
Cristina știa că fusese adoptată.
Părinții ei nu i-au ascuns adevărul.
Când a fost suficient de mare să înțeleagă, Ileana i-a povestit despre tren, despre femeia care nu se mai întorsese și despre bilețelul pe care fusese scris numele ei.
— Și mama mea adevărată? a întrebat Cristina.
Ileana a simțit întrebarea ca pe un cuțit, dar i-a răspuns:
— Dacă într-o zi vei vrea s-o cauți, eu te voi ajuta.
Cristina a privit-o.
— Dar tu ce ești?
Ileana și-a mușcat buza ca să nu plângă.
— Eu sunt femeia care a avut norocul să te crească.
Cristina i-a cuprins gâtul cu brațele.
— Atunci tu ești mama mea.
Anii au trecut.
Cristina a crescut, a învățat bine și a început să viseze la o viață pe care Ileana și Gheorghe n-o avuseseră niciodată.
Când le-a spus că vrea la facultate în București, cei doi n-au încercat s-o oprească.
Au început să strângă bani.
Au renunțat la lucruri pentru ei.
Gheorghe lua lucrări suplimentare, iar Ileana cosea până târziu.
În ziua în care Cristina a plecat, mama ei i-a pus în geantă borcane cu zacuscă, dulceață și mai mulți bani decât își permiteau.
— Mamă, păstrați și pentru voi.
— Noi ne descurcăm.
Cristina a terminat facultatea, și-a găsit un serviciu bun și, după câțiva ani, a primit o oportunitate de muncă în străinătate.
La început venea des acasă.
Apoi serviciul a devenit tot mai solicitant.
Vizitele s-au rărit.
„Vin luna viitoare, mamă.”
„De Crăciun sigur ajung.”
„În primăvară stau câteva zile.”
Ileana nu-i reproșa niciodată.
— Ai viața ta, mamă. Du-te înainte.
Apoi Gheorghe s-a îmbolnăvit.
Cristina s-a întors imediat.
În ultimele lui zile, a stat lângă pat și i-a ținut mâna.
Într-o seară, Gheorghe a privit-o și i-a spus:
— Să ai grijă de mama ta.
— O să am.
— Nu doar cu bani.
Cristina a tăcut.
— Mama ta nu știe să ceară nimic. Asta nu înseamnă că n-are nevoie de tine.
Cristina i-a promis.
După moartea lui, a sunat-o pe Ileana în fiecare zi.
Apoi viața a început din nou să alerge.
O ședință.
Un proiect.
Un avion.
O problemă.
Încă o săptămână.
Încă o lună.
Cristina trimitea bani, se interesa dacă Ileana avea medicamente și îi plătea facturile.
Și se liniștea spunându-și că avea grijă de mama ei.
Până în vara aceea.
Telefonul a sunat într-o după-amiază.
Era tanti Maria, vecina de peste drum.
— Cristina, să nu te sperii. Mama ta nu e bolnavă.
— Atunci ce s-a întâmplat?
Femeia a ezitat.
— Stă mult pe prispă.
— Și?
— Se uită la poartă.
Cristina n-a mai spus nimic.
În seara aceea a sunat-o.
— Mamă, ești bine?
— Sunt bine.
— Atunci de ce nu mi-ai spus nimic?
Ileana a tăcut.
— Ce să-ți spun?
— Că stai singură. Că nu mai ieși.
Vocea bătrânei s-a auzit încet:
— Nu sunt bolnavă, mamă.
Apoi a spus propoziția care a făcut-o pe Cristina să-și închidă laptopul în mijlocul unei seri de lucru.
— Mi-e dor, atât.
Atât.
Fără reproșuri.
Fără „m-ai uitat”.
Fără să-i amintească promisiunea făcută lui Gheorghe.
Cristina s-a uitat prin apartamentul ei frumos și, pentru prima dată după mult timp, toate lucrurile pentru care alergase i s-au părut lipsite de importanță.
Își petrecuse ani întregi spunând:
„Mai am timp.”
A doua zi și-a luat liber.
A cumpărat flori și a pornit spre sat.
Așa ajunsese mașina gri în fața porții.
Așa ajunseseră vecinele să privească uimite cum femeia elegantă de la oraș își lăsa geanta jos și alerga spre bătrâna despre care tot satul știa că nu născuse niciodată un copil.
— Mamă…
Ileana s-a ridicat cu greu de pe bancă.
— Ai venit, mamă…
Cristina a îmbrățișat-o.
— Am venit prea rar.
— Ai avut viața ta.
— Nu e o scuză.
Ileana a mângâiat-o pe păr exact ca atunci când era copil.
— Nici eu nu te-am crescut ca să-mi fii datoare.
Atunci Cristina a început să plângă.
— Tot timpul am crezut că mai am timp.
Ileana a oftat.
— Toți credem asta.
Cristina n-a mai plecat în seara aceea.
A dormit în camera copilăriei ei.
Biroul făcut de Gheorghe era încă acolo.
Pe unul dintre rafturi, Ileana păstrase câteva dintre caietele ei de școală și o fotografie de la absolvire.
Dimineața, Cristina s-a trezit cu miros de cafea.
Pe masă o așteptau pâine prăjită și dulceață.
— Mamă, încă faci asta?
Ileana a zâmbit.
— Ce să fac?
— Mă aștepți cu masa pusă.
— Și ce-ai vrea să fac când vine copilul meu acasă?
Cristina și-a întors capul spre fereastră ca să nu-i vadă lacrimile.
Din vara aceea n-a devenit brusc fiica perfectă.
Avea în continuare serviciu, responsabilități și propria viață.
Dar a încetat să mai creadă că banii și telefoanele puteau înlocui prezența.
A început să vină mai des.
A reparat ce trebuia reparat prin casă, i-a găsit Ilenei un medic mai aproape și i-a cumpărat un telefon simplu.
Mai ales, și-a făcut timp.
Într-o după-amiază, tanti Maria a prins-o la poartă.
— Cristina, pot să te întreb ceva?
— Sigur.
Vecina a privit spre Ileana, care uda mușcatele.
— Tu ești fata ei adevărată?
Cristina a rămas câteva secunde tăcută.
Apoi s-a uitat la femeia care o crescuse.
La mâinile acelea îmbătrânite care îi pregătiseră mii de mese.
La casa în care fusese așteptată de fiecare dată.
— Dacă femeia care te crește, stă lângă tine când ești bolnavă, își rupe din puținul ei ca să te trimită la școală și te așteaptă o viață întreagă să te întorci nu este mama ta adevărată…
Cristina a zâmbit.
— …atunci eu nu știu ce înseamnă „adevărat”.
Ileana nu-i dăduse viață.
Dar îi dăduse o familie.
O copilărie.
O casă în care putea să se întoarcă.
Și aproape patruzeci de ani de iubire.
Iar Cristina înțelesese ceva ce mulți copii înțeleg prea târziu:
părinții nu așteaptă întotdeauna bani, cadouri sau lucruri scumpe.
Uneori așteaptă doar să audă poarta.
Pașii prin curte.
Și vocea copilului lor spunând:
— Am venit, mamă.