Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Bunicul a scris încet, apăsând creionul pe hârtia îngălbenită.
Apoi mi-a întins cartea.
Pe prima pagină erau doar câteva cuvinte:
„Pentru Ioana. Asta nu se mai vinde.”
M-am uitat la el fără să spun nimic.
Știam că aveam nevoie de bani. Știam că femeia aceea ar fi plătit pentru carte și că poate, în seara aceea, am fi avut ceva mai mult pe masă.
— Dar, tataie…
— Ce?
— Puteai s-o vinzi.
Bunicul a ridicat din umeri.
— Cărți mai găsesc eu.
Apoi mi-a pus mâna pe cap.
— Dacă una te face să plângi când trebuie s-o dai, înseamnă că trebuie să rămână la tine.
În noaptea aceea am terminat „Singur pe lume”.
Cartea a rămas a mea.
Și n-am mai lăsat-o niciodată din viața mea.
Anii care au urmat n-au devenit brusc mai ușori.
Au existat în continuare zile în care mâncarea era puțină, ierni în care făceam economie la lemne și dimineți în care mergeam la școală cu aceleași haine purtate de nenumărate ori.
Dar eu continuam să citesc.
Bunicul aducea cărți, eu le devoram înainte să le vândă.
— Tu într-o zi o să ajungi departe cu nasul ăsta băgat în cărți, îmi spunea.
— Unde?
— De unde să știu eu? Departe.
Am râs amândoi.
La școală, o profesoară de limba română a observat cât de mult citeam și a început să-mi împrumute cărți.
Apoi m-a înscris la concursuri.
Pentru prima dată am început să cred că poate lumea despre care citeam nu trebuia să rămână doar între coperțile unei cărți.
Am terminat liceul cu rezultate foarte bune și am intrat la facultate.
Când i-am spus bunicului, a stat câteva secunde fără să vorbească.
Apoi și-a scos ochelarii și și-a șters ochii.
— Vezi? Ți-am spus eu că ajungi departe.
Din păcate, n-a apucat să vadă cât de departe.
A murit înainte să termin facultatea.
În lucrurile lui am găsit creionul acela vechi.
L-am păstrat.
La fel ca pe carte.
După facultate am devenit profesoară.
Când am primit primul salariu, am intrat într-o librărie și am cumpărat o ediție nouă din „Singur pe lume”.
Am ajuns acasă, am pus-o lângă volumul vechi și am deschis din nou prima pagină.
Scrisul bunicului se ștersese puțin.
„Pentru Ioana. Asta nu se mai vinde.”
Atunci am înțeles ceva.
Bunicul cumpărase cărțile acelea ca să ne ajute să supraviețuim.
Dar, fără să știe, ele îmi oferiseră și drumul prin care aveam să ies din sărăcie.
Anii au trecut.
M-am căsătorit, am avut copii și am ajuns să trăiesc o viață pe care fetița de zece ani din casa cu soba stricată nici măcar nu și-ar fi putut-o imagina.
Aveam o casă bună.
Un serviciu pe care îl iubeam.
Și un frigider în care copiii mei nu trebuiau niciodată să caute degeaba ceva de mâncare.
Credeam că trecutul rămăsese în urmă.
Până într-o după-amiază.
Treceam cu mașina prin cartierul în care crescusem când am văzut un băiat de vreo doisprezece ani așezat pe o bordură.
Citea.
În jurul lui era gălăgie, dar copilul nu ridica privirea din carte.
Am încetinit.
Și, pentru o secundă, m-am văzut pe mine.
Am aflat apoi că în zonă erau încă mulți copii care trăiau așa cum trăisem eu: familii cu bani puțini, părinți plecați la muncă, copii care își făceau temele unde puteau și pentru care o carte nouă era un lux.
Ideea nu mi-a mai dat pace.
Am vorbit cu soțul meu.
— Vreau să fac ceva acolo.
— Ce?
— Nu știu încă. Dar ceva pentru copii.
Am început modest.
Am închiriat un spațiu mic și am adunat cărți donate de prieteni, colegi și părinți.
Am pus câteva mese, scaune și rafturi.
Copiii puteau veni după școală să citească, să-și facă temele sau pur și simplu să stea într-un loc liniștit.
Într-un colț aveam întotdeauna sandvișuri, fructe și apă.
Fără întrebări.
Fără să-i punem să spună dacă le era foame.
Știam prea bine cât de greu este pentru un copil să recunoască asta.
În câțiva ani, locul a crescut.
Au venit voluntari.
Au apărut mai multe cărți.
Și tot mai mulți copii.
Într-o după-amiază, o fetiță de vreo zece ani a venit la mine cu o carte în mâini.
— Doamna Ioana?
Am ridicat privirea.
— Da?
— Pot s-o iau acasă? N-am terminat-o.
M-am uitat la volum.
„Singur pe lume.”
Pentru câteva secunde n-am mai auzit nimic în jur.
Am văzut casa copilăriei mele.
Sacoșele bunicului.
Femeia venită să cumpere cartea.
Și mâna lui, ținând creionul deasupra primei pagini.
— Doamna? a întrebat fetița.
Am zâmbit.
— Sigur că da.
Copila a strâns cartea la piept.
— O aduc mâine.
Am privit-o și am simțit un nod în gât.
— Știi ceva?
S-a oprit.
— Pe asta poți s-o păstrezi.
Ochii i s-au mărit.
— Serios?
— Serios.
A fugit spre ușă cu cartea lipită de piept.
Exact cum o ținusem eu cândva.
În seara aceea, acasă, am scos din bibliotecă exemplarul meu vechi.
Am deschis prima pagină.
După atâția ani, cuvintele bunicului abia se mai vedeau.
Dar eu le știam pe de rost.
„Pentru Ioana. Asta nu se mai vinde.”
Bunicul meu n-a avut bani să-mi lase o casă, un teren sau un cont în bancă.
Mi-a lăsat ceva care, la vremea aceea, părea să nu valoreze aproape nimic:
foamea de carte.
Iar eu am transformat-o într-o viață.
Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care îl putem face cu binele primit de la cineva:
să nu-l păstrăm doar pentru noi.
Să-l dăm mai departe.