Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas nemișcată, cu stickul USB între degete.
Mânerul ușii s-a mișcat din nou.
Am închis repede compartimentul, am pus tabloul la loc și am ascuns cheia în buzunar.
Apoi am așteptat.
Ușa s-a întredeschis.
Pentru o clipă am fost convinsă că Laurențiu se întorsese.
Dar nu era nimeni.
Probabil nu închisesem bine ușa, iar curentul de la fereastra întredeschisă o mișcase.
Am tras aer în piept.
Aveam câteva minute.
Am luat stickul și am coborât.
Nu voiam să-l deschid pe calculatorul din casă, așa că mi-am luat geanta și am plecat.
Primul om pe care l-am sunat a fost fratele meu.
— Poți să vii după Luca de la mama?
— Sigur. S-a întâmplat ceva?
M-am uitat în oglinda retrovizoare.
— Nu vreau să-l aduci acasă. Ține-l la tine până te sun.
Vocea lui s-a schimbat.
— Amalia, ce se întâmplă?
— Îți explic. Doar fă ce te rog.
Apoi mi-am sunat avocatul.
O oră mai târziu eram în biroul lui.
I-am pus în față fotografiile pe care le făcusem documentelor ascunse.
Le-a citit fără să spună nimic.
Procura.
Creditul.
Polița de asigurare.
Când a ajuns la semnătura mea, m-a privit.
— Ai semnat vreodată așa ceva?
— Niciodată.
— Ești sigură?
— Absolut.
A rămas câteva secunde tăcut.
— Atunci nu te întorci singură acasă și nu-l confrunți.
Am scos stickul USB.
— Mai este și asta.
L-am deschis pe un calculator separat.
Erau zeci de fișiere.
Extrase.
Copii după acte.
Tabele cu sume.
Documente despre casă și despre firmele lui Laurențiu.
Cu cât deschideam mai multe, cu atât înțelegeam mai puțin.
Dar avocatul înțelegea.
Laurențiu avea probleme financiare serioase.
Mult mai serioase decât îmi spusese vreodată.
Casa fusese folosită în documente despre care eu nu știam nimic, iar numele meu apărea în mai multe locuri în care nu ar fi trebuit să apară.
Apoi am găsit un folder cu capturi de ecran ale unor conversații.
Într-una dintre ele, Laurențiu discuta cu un bărbat al cărui nume nu-mi spunea nimic.
Am citit primele mesaje.
Despre datorii.
Despre termene.
Despre bani.
Apoi am ajuns la o propoziție care mi-a înghețat sângele:
„După plata asigurării, acoperim tot. Important e să pară un accident.”
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Citește și restul, mi-a spus avocatul.
N-am putut.
I-am împins calculatorul.
— Tu citește.
Nu mai era vorba doar despre bani.
Nu mai era vorba doar despre o semnătură falsificată.
Polița pe care o găsisem îl desemna pe Laurențiu beneficiar dacă eu muream.
Iar acum citeam o conversație despre o plată și despre ceva ce trebuia „să pară un accident”.
Avocatul a închis laptopul.
— Mergem la poliție.
Atunci mi-am amintit de plicul din compartiment.
În graba mea luasem și câteva dintre lucrurile aflate acolo.
Am deschis plicul.
Înăuntru era un telefon vechi.
Și încă un bilețel.
Scrisul era al Marianei.
„Dacă ați ajuns până aici, nu rămâneți singură cu el.”
Am simțit un fior.
Mariana știa.
Sau văzuse suficient cât să se teamă.
În următoarele ore am predat autorităților ceea ce găsisem și am explicat exact cum ajunsesem la documente.
Nu m-am întors acasă.
Luca a rămas cu fratele meu, iar eu am dormit la o prietenă.
Laurențiu m-a sunat în acea seară.
Prima dată n-am răspuns.
A doua oară mi-a trimis mesaj:
„Unde ești?”
Apoi:
„Unde e Luca?”
Și după câteva minute:
„Amalia, sună-mă ACUM.”
N-am făcut-o.
A doua zi am reușit s-o găsesc pe Mariana.
Când mi-a auzit vocea, a început să plângă.
— Ați găsit cheia?
— Da.
A urmat o tăcere.
— De ce n-ai venit direct la mine?
— Pentru că mi-a fost frică.
Mariana mi-a povestit că, în urmă cu câteva săptămâni, intrase în birou să facă ordine.
Laurențiu uitase să încuiască.
În timp ce ștergea praful, telefonul lui, lăsat pe birou, se aprinsese.
Pe ecran apăruse un mesaj.
Nu văzuse toată conversația.
Doar câteva cuvinte.
„polița Amaliei”.
Și „accident”.
— După aceea am observat că ascundea cheia sub covor, mi-a spus. N-am știut ce deschide.
Într-o altă zi îl surprinsese fotografiind niște documente care aveau numele meu pe ele.
Atunci începuse să bănuiască faptul că se întâmpla ceva grav.
— De ce te-a concediat?
— M-a prins lângă tabloul din birou.
Mariana își dăduse seama că Laurențiu ascundea ceva în spatele lui.
Nu apucase să vadă ce.
Dar el observase că devenise prea curioasă.
În aceeași zi îi spusese să nu mai vină.
Înainte să plece, Mariana ascunsese biletul pentru mine.
— De ce nu mi-ai spus totul în bilet?
— Dacă îl găsea el?
Avea dreptate.
În zilele următoare, situația a devenit o problemă pentru avocați și autorități, nu pentru mine.
Eu aveam o singură grijă:
Luca.
Nu voiam să audă acuzații, certuri sau explicații pe care nu le putea înțelege.
I-am spus doar că pentru o perioadă vom sta în altă parte.
Ancheta avea să stabilească exact ce făcuse Laurențiu, ce documente erau autentice, cine îl ajutase și cât de departe ajunsese planul despre care vorbea în mesajele găsite.
Avocatul mi-a repetat să nu trag concluzii dincolo de ceea ce puteam demonstra.
Dar un lucru nu mai putea fi schimbat.
Bărbatul cu care dormisem în același pat timp de nouă ani îmi ascunsese datorii, documente făcute în numele meu și o poliță de asigurare despre care nu știam nimic.
Câteva săptămâni mai târziu am intrat din nou în casă.
Nu eram singură.
Am mers direct în birou.
Tabloul era încă pe perete.
L-am privit mult timp.
Mă gândisem de nenumărate ori la Mariana.
La cât de ușor ar fi fost să plece în ziua în care fusese concediată și să spună:
„Nu este problema mea.”
Dar nu făcuse asta.
Lăsase o foaie sub o măsuță.
Câteva cuvinte.
Atât.
Am sunat-o.
— Mariana?
— Da, doamnă Amalia?
— Vreau să-ți spun ceva.
— Ce?
Am privit covorul din birou.
— Biletul tău s-ar putea să-mi fi salvat viața.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Apoi am auzit-o plângând.
După ce am închis, am ridicat pentru ultima dată colțul covorului.
Locul în care fusese ascunsă cheia era gol.
Și atunci am înțeles ceva ce probabil n-am să uit niciodată:
uneori omul care te avertizează nu este cel mai apropiat de tine.
Este doar omul care vede pericolul și are suficient curaj să nu întoarcă privirea.